23 iulie, 2019

Ani de liceu



În perioada comunistă, cadrele didactice aveau altă implicare
Ar fi putut fi o informație clasificată și totuși
toată clasa o știa ba chiar toată școala.
Mimezi inocența când vi se-ntîlnesc privirile
în timpul orei de chimie
Silvia nu mai locuiește cu părinții de mult.
Silvia locuiește cu iubitul ei,
Silvia are un iubit deși ea este doar în clasa a noua
E o blasfemie,  o privești din ce în ce mai curioasă
fascinată de misterul Silviei.
Are aceeași uniformă ca și tine. Nu-și vopsește părul. Are manuale școlare noi
ca și tine cu fotografia tovarășului pe prima pagină. Când iese de la școală își scoate
ecusonul pe care-l poartă prins în niște ace. E atentă la ore ca și tine,
Ridică mâna și răspunde ca și tine. Silvia zâmbește când privirile vi se întâlnesc.
Poate știe că tu știi?
Silvia e la fel ca toate fetele din clasa a IXa de la Liceul de Muzică și Arte Plastice.
Pictează, nu lipsește de la orele de istoria artei sau de perspectivă. Își predă la timp
lucrările și viseazî ca și tine să ajungă într-o bună zi un mare artist.
Într-o zi Silvia te va învăța să fumezi și cum să faci o cafea bună
chiar atunci când cafeaua era un lux. Silvia e la fel de vie ca fiica ta din clasa a IXa și
t e întrebi câte Silvii sunt azi în clasa fiicei tale și care este cel mai mare secret al lor.

17 iulie, 2019

La început, poemul doare Recenzie la Cutia poștală a cerului de Maria Postu







Ce melancolic își începe Maria Postu acest volum de poeme: la început poemul doare... și cât de degajat îl părăsește prin dezvățarea de poezie!
Cutia poștală a cerului este un surprinzător itinerar prin dragoste, această viză pentru fericire și pentru care autoarea scrie un poem în limba paradisului.
Titlurile, în bună parte, sunt ele însele metafore, trăiri la cote sufletești ridicate. Poemele sunt, așa cum le descrie poeta, de diferite ranguri lirice: fie nescrise, fie că dor, fie vânate în secret de un braconier, fie scrise în limba paradisului, ori poate poeme menite să fie citite doar o singură dată.
Sentimentul dragostei se măsoară în lungi așteptări. Pare a fi ceva pierdut și imposibil de recuperat. Este atât de mare cât o moștenire neavenită.
Căutările eșuate o trimit pe autoare în intersecții imaginare unde apar și dispar chipuri fără formă.
Atmosfera pare de nesuportat, incandescentă, deși absența iubirii creează un gol imens: e atât de gol aici fără tine/ încât nu există nici un cumpărător interesat de/ trecutul meu de gândurile mele/ de vânzare totul.
Se simte nevoia unei reamenajări interioare, a unui abandon total a ceea ce înseamnă singurătate/ inutilitate/ perimat. ... o clipă de fericire valorează cât o mușcătură/ din madelena preferată.../ un vârf de ac
Dragostea este un tablou neterminat pe care poeta dorește să-l completeze cu propria prezență și personalitate, să-i întregească acea coloristică ciudat de ștearsă, de uzată și neinteresantă, pe vechea pânză cu miros de clei/ de parcă murisem și fusesem îmbălsămată/ iar tu veniseși la înmormântare/ cu tuburi de culori în mână/ în loc de flori/ tablou neterminat. Dramul de sarcasm din finalul poemului amplifică și mai mult apăsătoarea singurătate care, de altfel, îi conferă autoarei o imaginație de invidiat: alătură-mi-te și tu definitiv în tablou/ să dăm bine în poza din tabloidele de mâine.../ tablou neterminat
Autoarea se închipuie nu numai într-un tablou, cu vizibilitate mare, ci și într-un sertar, ascunsă de privirile altora, neștiută și uitată, - vasăzică ne oferă o singurătate extremă-, care nu mai poate fi deschis și care o ține în propria captivitate: odată am uitat sertarul în cheie/ și n-am putut să mai ies ori să mai intru/ captivitate
Ea este, de asemenea, parte a unui scenariu - viața, în toate etapele ei, cu drumurile ei nescrise. Numai că, își dorește propriul scenariu, unul scris de mână, cum ai scrie o carte despre viața ta, în timp ce o trăiești sau mai bine-zis, o duci pe picioarele tale cu speranța că undeva, cineva o va citi-o, se vor găsi acei cititori în sentimente, în propriile sentimente dispărute, iar asta ar face-o fericită.
Autoarea caută un motiv, o scuză pentru a reveni la singurătate, pentru a se chirci în aceasta, stăruiește în a o alege, ca alternativă la viața personală, în fața calculatorului fiindcă nu ai cu cine schimba două vorbe/ așteptând venirea serii...
Simte nevoia comunicării cu persoane imaginare, aflate de partea cealaltă a ecranului, cu care să se agreeze prin poeme fără pretenția de a le cunoaște sau vedea chipul. Dorește un schimb de mesaje poetice pe aceeași lungime de undă. Există o suferință netemperată a sinelui care dorește să se mărturisească unor necunoscuți, prin poeme. Suferința aceea născută din teama că nimeni n-o să citească aceste mesaje-poeme, fiindcă ce poeme pot supraviețui atâtor variații de temperatură din inimile noastre/ mesaje pentru un destinatar necunoscut.
Imaginarul este atributul forte al mesajelor din Cutia poștală a cerului: te observ când taci/ când faci piruete ireverențioase printre cuvinte/ când îți potrivești cravata într-o oglindă imaginară/ pentru o femeie imaginară/ niciodată pentru mine/ niciodată pentru mine...
Singurătatea este ca un spațiu strâmt care zăbrelește/ constrânge/ sufocă/ strangulează toate posibilitățile existențiale; astfel, în miez de nucă, poeta afirmă: trăiesc într-un cer de forma unei nuci despre care se spune că ar avea gust bun.
... femeia astfel/ descompusă și recompusă zilnic/ nu putem ști dacă e una și aceeași cu cea pe care o vedeți voi/ trecând impenetrabilă cu poșeta spre serviciu sau/ alunecând în cascadele cuvintelor riscând/ să nu mai iasă niciodată de acolo,/ ascunzându-se în tăcere/ ca într-un fotoliu de ultimă generație/ fără arcuri, perne sau culori imprimate/ e doar ideea de fotoliu cea în care mă odihnesc/ ca o femeie în mintea bărbatului care o iubește,/ întorc uneori capul să-l privesc, să-i mulțumesc,/ el îmi întoarce înapoi un cuvânt/ pe care nu l-am cerut/ dar de care aveam absolută nevoie.../  cuvinte de care am absolută nevoie
Uneori, poeta se transformă în răufăcătorul cel mai perspicace, mai plin de idei teribile: este cea care ți-a spart/ parbrizul exixtenței, asumându-și forța zdrobitoare a destinului, cea care te-a vizitat în coșmaruri și ți-a lăsat cearcăne pe față, cea care ți- vândut castele în Spania/ și vize pentru fericire expirate, cea care a incendiat tirajul/ ultimei tale cărți pentru care ți-ai/ amanetat douăzeci de ani din viață/ dar dincolo de masca lui Dorian Gray, dincolo de replicile lui Stavroglin, de inocența lui Alioșa și de cumințenia Margueritei, sunt eu, cea adevărată,/ vize pentru fericire
Femeia vine cu misterul ei, se transpune în umbră, se face nevăzută, împrumută fel și fel de chipuri, pare a fi un portret pictat de vreun pictor renumit sau poate fi o simplă adiere marină care ademeneșe femeile pe chei în așteptarea bărbaților care n-au plecat niciodată..., este un soi de vrăjitoare care determină întoarcerea bărbaților.
Autoarea suferă de sindromul poeziei. Aceasta o separă de lumea reală. A devenit imună la poezie și ar dori să țină o cură de depoetizare. Consideră scrisul ca pe un spital din care, odată ieșită și întâmpinată cu brațe de poeme și metafore parfumate, nu va mai recunoaște pe niciunul ca personaj din vechile poeme/ imunitate - un poem care atestă dragostea sa de poezie. ... ah, doctorul de gardă/ care-mi cunoaște atât de bine viciul,/ face dragoste cu asistenta șefă chiar pe muzica poemelor/ pe care nu am avut timp să le scriu.../ imunitate
Senzația existenței mai multor femei în viața iubitului este rost de atingeri molipsitoare: când te ating dau de ceasurile/ pe care ți le-au dăruit toate femeile/ care au poposit în tine/ ești atât de plin de ore/ că ai putea trăi veșnic/ ce păcat că sunt ore pierdute/ și nici eu nici tu nu știm/ cum să le întoarcem înapoi/ și să devenim nemuritori/ atingeri molipsitoare
Iubirea unui bărbat devine un soi de clandestinitate, ceva care umple spațiul/teritoriul nepermis de mult. Amintirea acestuia devine înlocuitor de persoană pentru care autoarea se simte datoare să aibă grijă să o includă la întreținere, să călătorească împreună, să o însoțească la teatru și pe care să o înghită ca pe o pastilă de somn. Un crescendo al unei amintiri persistente, o amplificare și o multiplicare a tuturor bărbaților care locuiesc/ clandestin cu mine aici/ amintiri clandestine
Poeta se joacă între poezie și el, omul pe care îl vede în visurile sale: tu vii din cărți; tu vii din tablourile visate/ vina de a nu te fi putut vinde ... - ca act de creație.
Poeta își susține discursurile despre un fel de ratare a fericirii prin vocabular adecvat, limbaj adecvat, verbul fiind cel care potențează aceste stări de dezamăgire, trăire în irealitate: a rata, a pierde, a răni, dar și expresii care întregesc tabloul tristeții: regretul/ a devenit bucurie și instinct de supraviețuire; ard în crematorii virtuale destinele strâmbe și șchioape; perfecțiunea e tot mai tocită și plină de/ crăpături în care zilnic/ dispar cei cărora la naștere destinul le-a fost confiscat/ din greșeală/ vocile din spatele ușilor
Adevărul este o temă în dezbatere: îmi răsucești adevărul în rană ca un cuțit/ frumos cu o lamă flexibilă/ dans; în adevăruri trunchiate vom găsi adevărul de forma unor gânduri sau stări despre actul părăsirii și despre tăcerea în care poate fi închisă o relație între el și ea: când îmi întorci spatele/ ceilalți râd, te părăsește,dar eu știu/ că e doar o lecție despre/cum poate fi părăsită o femeie în joacă,/ ... / să fii iertat că ai crezut că femeile/ se hrănesc doar cu flori și poezie,/... /uneori te-nchizi în tăcere și arunci cheia departe de mine,/ ceilalți spun că ei au prins-o din zbor/ dar ei nu văd că mă închizi și pe mine/ în tăcerea ta/ - este o frumoasă lecție de iubire prin comparația, des întâlnită în poemele din acest volum, între omul iubit și un oarecare/ și ceilalți, oricare, oarecare./ adevăruri trunchiate
În poemele Mariei Postu găsim permanent o distanță/ o îndistanțare, o răceală frisonantă, o teamă de apropiere între partenerii de viață, incurabilă. Iată, în depărtare: amândoi alături la ani-lumină depărtare exprimă succint acest adevăr despre existența fără substanță, dar nu imaterială, ci prin traversarea ecranelor computerelor, a ferestrelor virtuale sau imaginând o viață cosmică, de genul tu aici, eu peste vremuri sau în compartimentul vecin/ e iarnă, sugerând existențe paralele în anotimpuri paralele.
O transpunere altfel a poemelor scrise în toiul nopților poetice o găsesc în nota de plată: poemul clandestin e deschis între orele 22 și 6 dimineața/ .../ aici în poemul clandestin se distribuie sentimente interzise/ dătătoare de extaze și se vindecă sentimente incurabile.
Un foarte frumos poem, cu o lirică bine pregătită/ stăpânită, extrasă câte puțin, alto, crescendo, expusă simțurilor cititorului este: câți ani de fericire mai am. Aici, cuvintele se împrumută cu o tristețe vădită în numele fericirii care pare să existe acuma sau altădată într-un procentaj calculat pe cap de locuitor: pe capul meu e o aură căreia unii îi spun melancolie,/ alții depresie,/ în fiecare zi mă întreb dacă cel mai fericit an/ a fost anul în care am tras singurătatea la mal/ .../ în fiecare zi mă întreb dacă anul cel mai fericit a trecut sau/ abia se zărește în depărtare.
În tot acest tangaj, într-o iubire incertă, aflată în nesiguranță/ neîncredere/ rătăcire, poeta se simte o străină în propriul suflet, străină de sine, de vocea sa, chiar și de gândurile care-i dictează lucruri necunoscute, neîmplinite, intangibile.
Poeta are abilitatea de a integra elementele legate de limbă, vocabular, cuvânt, poezie, metaforă etc. în trăirile personale. Este o ajustare a realității la/ pe sine și modelarea sinelui pe poezie ca pe un trup-model. plimbare cu umbra în lesă este doar un exemplu care mi-a captat atenția: ... m-a chemat să rătăcim împreună/ prin câmpiile sterpe și ne hrănim cu agurida învinsă/ de o primăvară tulbure/ am stat jos pe un mal în surpare/ numărând stele într-o limbă moartă/ .../ degetul lui pe buzele mele avea gust de pulbere/ iar rana îmi înflorea ca un cactus interzis/ .../ alergând l-am strigat cu glasul meu străin de mine/ oprește-te l-am strigt cu glasu acela nou/ necunoscut de nimeni. Metamorfozare a ființei în contextul realității care înstrăinează, nu are nimic emoțional de dăruit. Un fel de schimbare la față!
Bazat pe imagini/ închipuiri, în acest volum constat un mod ciudat de autoizolare, înfrânare, încăpățânare: m-ai dezlipit ușor de pe peretele scorojit/ căruia imaginea mea îi adăuga/ o stranie frumusețe demodată/ revelație
Autoarea își imaginează că iubitul îi păstrează fotografia într-un loc ascuns, de unde să o privească în taină și surâde în gând gestului masculin, dar în final, se întoarce la 180 de grade, gândind că poate nu se va întâmpa așa, ci dimpotrivă, pofta va fi ascunsă ca pe un obiect ilicit pentru care va da socoteală că lipsește dintre minunile lumii motivul ascunderii de ochii lumii fiind desigur acea frumusețe pe care, din gelozie, nu vrea să o arate lumii, ci doar sieși.
Relația cu poezia este o împletitură cu fir de mătase, o broderie fină. Și permanentă. Și esențială. Nimic, niciun sentiment ori atitudine nu se petrece în afara poeziei și a emoției poetice. Poezia/ poemul o urmărește cu tenacitate și o închide în propriile frustrări.
mi s-a dat acest poem fără să-i cer/ fără să știu că eram dată în urmărire generală/ la ministerul poemelor/ .../ mi s-a dat acest poem ca răscumpărare/ în schimbul eliberării din folderul a cărui parolă/ am pierdut-o/ poemul care îmi răvășește sufletul.
Este clar că poezia/poemul este un mijlocitor al relațiilor cu exteriorul, cu viața cotidiană, cu activitățile în trend.
Femeia aceasta care adoră cuvintele pentru că sunt permanent cu ea, singurele care nu fug, nu pleacă nicăieri și îi țin de urât, femeia aceasta care își imaginează momente speciale de dragoste și bărbatul ideal, femeia aceasta scrie versuri mărețe, nu se lasă învinsă, consideră că este dăruită de la naștere cu harul scrisului, că norocul acesta ar putea-o face cunoscută lumii, că ar putea deveni cea mai dorită, mai împlinită poetă, soție, mamă etc., se deghizează în fiecare dintre acestea, intenționat. În acest scop, redă cititorului poezia deturnare, în care, între oniric și pământean, augmentează voit sentimente și dorințe, raportând totul la postura de elefant.
Uitarea, acest sentiment nedorit umblă în tandem cu amintirea, în poezia Mariei. Este remarcabilă această împletire a creației de poezie/ poeme cu aceea a invocării prin orice metode stilistice a dragostei cu un necunoscut, cu cineva de dincolo de timp: cine sunt eu să intru pe ușa din față a poemului tău,/ nu știu,/ și chiar acum, la sfârșitul zilei,  curierul îmi aduce/ o altă scrisoare,/ balada pe care mi-ai dedicat-o la ani lumină depărtare/ m-a găsit, și trebuie să-mi fac bagajele spre tine.../ îmi scrii de dincolo de timp...
Tendința de însingurare/ înstrăinare, de a cădea pradă amintirilor, derivă din titluri evidente: ar fi atât de ușor să te pierzi, înstrăinare, dar și în versuri: sunt unele amintiri care supraviețuiesc/ înainte de ora trei
De ce s-ar încheia un volum de poezie cu dezvățarea de poezie? Pentru că poezia este în ADN-ul poetului. Este instinctuală!
Ottilia Ardeleanu,

23 septembrie, 2018

Vibratie prin muzica


https://agentianewsbihor.ro/2018/09/21/despre-muzica-cu-dirijorul-cristian-lupes/

Despre muzică, cu dirijorul Cristian Lupeș

Despre muzică, cu dirijorul Cristian Lupeș
Născut la Onești, într-o familie de muzicieni, Cristian Lupeș se va dedica muzicii, studiind la Universitatea Națională de Muzică București și devenind, în 2012, doctor în muzică. Va ajunge atât la pupitrul marilor orchestre românești, cât și de la al celor din străinătate. Publicul din județul Bihor îl va putea întâlni pe îndrăgitul dirijor la Filarmonica de Stat Oradea, în seara zilei de 24 septembrie, când va avea loc concertul din cadrul Turneului Național ,,100 x Enescu”.
NewsBihor: Cum ați făcut cunoștință cu muzica?
Cristian Lupeș: Continuându-vă metafora, nu-mi aduc aminte de existența mea înainte de întâlnirea cu muzica. Așadar, momentul ori este prea infantil, ori, precum orice credință pe care o iei în serios, putem considera că muzica era deja parte din mine. Obiectivând puțin cu sinceritate, trebuie să recunosc sprijinul covârșitor dat de mediul muzical în care am crescut datorită unei mame la rândul ei dirijor de cor și profesoară de muzică. Îmi place să spun că nu există o ,,genă” muzicală, asta însemnând că nu are ce să se transmită. Cred în capacitatea tuturor de a se raporta firesc la acest fenomen acustic organizat – muzica – dar unii au, desigur, aptitudini superioare date de educație, mediu, influențe etc. Modelul exploziei originare îmi place mult deoarece îmi justifică nevoia de magie a existenței noastre. Suntem făcuți din aceeași ,,materie” ca și muzica, din vibrație. E o teorie frumoasă pe care o susține Brian Green, în capitoul ,,Totul este muzică”, din cartea dedicată teoriei stringurilor, ,,Universul elegant”.
N.B: Care sunt modelele dvs. în muzică?
C.L: Cred în procesul schimbării constante, perpetue. Spunând că admir copilăria, mă refer la capacitatea teribilă de a învăța și evolua constant și continuu. Astfel, în viață este firesc ca, trecând prin diferite etape, să tot schimbăm modelele. Până la trei ani, orice era muzică – mai ales simfonică – reprezenta un model. Cred că asta ne este propriu tuturor, dar, cum spuneam, am avut parte de un mediu muzical ,,profi”. După aceea, au apărut emisiunile lui Bernstein, genericele cu Celibidache, simfoniile beethoveniene cu Karajan, sălile de concerte din București sau de pe unde călătoream. Am ajuns și în perioada Pink Floyd, Timpuri Noi, Faith No More, sau Red Hot Chili Peppers. Au trecut multe alte etape, dar acum, influențat de Enescu, modelul este din ce în ce mai aproape de natură, de identificarea cu toată această biosferă senzorială care ne poate oferi staze. Așa se transformă un pizzicato în pași, prin frunze, iar un sforzando subito în tunet de furtună.
N.B: Te naști sau devii dirijor?
C.L: Te naști să devii dirijor. Avem uneori senzația că ne-am născut cu o pre-informație, dar această bănuială este la fel de argumentată ca presupunerile legate de viața de apoi. Mi-e greu să accept că în general oamenii nu știu de la început ce vor să facă, consumând astfel multă energie în căutarea ,,propriului drum”. Eu mi-am dorit să ,,cânt” la orchestră de când mă știu. Răspunsul la această întrebare cred că ar trebui să-l ofere în general mamele. Ele știu mai bine cum te naști și apoi observă atent ce devii. E ca sărbătorirea zilei de naștere, când nu aniversatul ar trebui să fie personaj principal, ci mamele, pentru toată grija, atenția, efortul. Dar, dacă tot m-ați întrebat, am să o întreb, la rându-mi.
N.B: Ce credeți că vă diferențiază față de alți dirijori?
C.L: Suntem diferiți între noi și asta este grozav, mai ales în artă. Oare cum ar arăta lumea artei dacă nu ne-am diferenția uneori radical? E complicat să fiu extrem de obiectiv în fața acestei întrebări, dar vă pot spune o glumă general valabilă dirijorilor: ,,Diferența dintre Dumnezeu și un dirijor este că Dumnezeu nu se crede niciodată dirijor”.
N.B: Cristian Mandeal a spus că aveți o personalitate dirijorală ,,puternică și fermecătoare”. Cum comentați acest lucru?
C.L: Ce spune Cristian Mandeal, nu se comentează (zâmbește).
N.B: Ce fel de legătură există între dirijor și orchestră?
C.L: I-aș spune mai curând o conexiune ,,multicore”, care conține multe elemente contrastante, motiv pentru care fiecare cablu component este izolat. Dar relația dintre dirijor și orchestră este de mai multe tipuri. Dirijorul permanent al unei orchestre, angajat ca și instrumentiștii, are un timp de relație, din pricina menirii sale, care este una foarte precisă. Trebuie ca pe durata contractului să reușească să ridice calitatea orchestrei. Astfel, trebuie ca uneori să își sacrifice subiectivitățile artistice, în detrimentul unor obiective comune. Dirijorul invitat, oasptete ocazional al unei orchestre, are libertatea de a experimenta, de a fi subiectiv, dar nu cunoaște colectivul la fel de în amănunt precum cel din prima categorie. În rest, este ca în orice colectiv, cu relații reciproce de curiozitate, indiferență, acceptare, admirație, contestare, suspiciune, încredere etc.
N.B: Ce ne puteți spune despre Bucharest Festival Orchestra?
C.L: Este un proiect sau un agregator/cluster (cum se spune mai nou) de muzicieni foarte buni. Funcționează pe proiecte private și dă rezultate foarte bune. Din păcate, în România nu s-a ajuns la performanța de a avea o orchestră privată, cu stagiune completă. Responsabilizarea fiecăruia în mediul privat de lucru este foarte importantă și în muzică.
N.B: Regretatul compozitor Liviu Dănceanu v-a desemnat printr-un testament spiritual să îi continuați munca de coordonare a primului festival de muzică contemporană din țară, ,,Zilele Muzicii Contemporane”, de la Bacău. Cum ați primit această ,,sarcină”?
C.L: Inițial mâhnit, din pricina dispariției profesorului meu. Îmi coordonase teza de doctorat și, din păcate, a dispărut surprinzător, anul trecut, chiar în timp ce eu dirijam Simfonia a 4 -a de Bruckner, la Sibiu. Deocamdată îmi place să spun că Liviu Dănceanu a ieșit din clasă sau a plecat într-un concediu și mi-a lăsat niște teme. ,,Zilele Muzicii Contemporane” reprezintă o temă pe care o pot realiza și cu ajutorul directorul Filarmonicii din Bacău, domnul Pavel Ionescu, de asemenea membru fondator al festivalului. Anul acesta îi dedicăm ediția lui Dănceanu și ne vom bucura de câteva zile de muzică nouă. Trebuie să ascultăm muzica timpului în care trăim. Sunt frumoase și lucrările de muzeu, dar muzica nouă reprezintă vehiculul cultural cu care ne deplasăm astăzi și cred că nimeni nu mai dorește să ajungă la Viena, București sau chiar și numai până la Debrețin, cu diligența.
N.B: Pentru cine ați realizat manifestări artistice multimedia simfonice?
C.L: Așa cum bănuiți, pentru cei care nu au intrat în sălile filarmonicii, pentru tinerii care nu reușesc să-și reprezinte expresia ,,orchestră simfonică”, pentru copiii care pot să alerge în jurul scenei sau printre copacii de lângă boxe. Copil fiind, îmi plăcea să proiectez pe perete o poveste în imagini, pe care o însoțeam de înregistrarea acesteia la pick-up, la care adăugam un fond muzical. Toate acestea erau cadrul în care jucăriile se transformau în personajele basmului pe covorul transformat în scenă. Recunosc, astfel, că aceste concerte sunt și pentru mine.
N.B: La ce să se aștepte publicul de la Turneului Național ,,100 x Enescu”?
C.L: Încercăm să-l prezentăm pe Enescu tânăr și puternic, energic și încrezător. În tricou și cu ochelari de soare. Vă invităm pe toți să ne însoțiți, dacă doriți, chiar și în blugi, la filarmonică, dar încrezători și eleganți în interior. Din păcate, de multe ori ne îmbrăcăm frumos sperând să ascundem ignoranțe sau lacune interioare. Vrem să vă invităm la un concert fără prejudecăți, la o muzică spusă sincer, direct și mai ales energic.
N.B: Cum ați descrie colaborarea cu Filarmonica de Stat Oradea?
C.L: M-am bucurat de fiecare dată când am fost invitat al Orchestrei Filarmonicii din Oradea, iar acum, pregătirea acestui concert împreună cu domnul Vasile Foica, directorul artistic al instituției, s-a întâmplat sub semnul nerăbdării de a reveni. Îi mulțumesc astfel încă o dată pentru invitație și pentru efortul depus ca acest concert să aibă loc luni, 24 septembrie, ora 19.00, la Filarmonică, pe str. Moscovei. Vă așteptăm!

20 noiembrie, 2017

Lansare Leonor si zanele de Maria Postu

http://scoalaardeleanacluj.ro/shop/
Editura Școala Ardeleană la Gaudeamus București 2017
Editura Școala Ardeleană la Gaudeamus București 2017
Editura Școala Ardeleană vă invită, în cadrul celei de-a 24-a ediții a Târgului Internaţional Gaudeamus – Carte de învăţătură (22-26 noiembrie 2017), la următoarele evenimente și lansări de carte (la standul propriu, nivel 0.00, nr. 24, Romexpo):
Joi, 23 noiembrie
17.00
Lansarea volumului „Amintiri despre Petru Creția. O carte alcătuită de Maria Gabor”. Proiect editorial apărut sub egida Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud.
Prezintă: Gabriela Creția, Maria Gabor, Valentin Coșereanu și Ioan Pintea.
Vineri, 24 noiembrie
17.00
Lansarea volumului „Domnul și Doamna Riva” de Catherine Lovey (Colecția Longseller).
Prezintă traducătoarea volumului, Florica Ciodaru-Courriol, și criticul literar Adina Dinițoiu.
18.30
Lansarea volumului „Aspecte din lumea reală. Gurdjieff vorbeşte elevilor săi” de G.I. Gurdjieff.
Prezintă traducătorul cărții, Cantemir Mambet, președintele Institutului Gurdjieff din România, și Vianu Mureșan, scriitor și jurnalist.
Eveniment realizat în colaborare cu Institutul Gurdjieff din România.
Sâmbătă, 25 noiembrie
12.00
Întâlnire cu Ioan-Aurel Pop. Sesiune de autografe.
Lansarea volumelor din Colecția Şcoala ardeleană de istorie:
„Transilvania, starea noastră de veghe” de Ioan-Aurel Pop;
„Istoria Transilvaniei” de Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan (Ediția a II-a, revăzută, adăugită și ilustrată);
„Între pasiune și profesie. Istoriografia românească la început de mileniu”. Coordonatori: Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan și Oana Mihaela Tămaș (apărută în coeditare cu Academia Română – Centrul de Studii Transilvane).
13.00
Întâlnire cu Dumitru Constantin-Dulcan. Sesiune de autografe.
Lansarea noutăților editoriale din Colecția Noua Spiritualitate:
„Enigma lumilor paralele” de Dan D. Farcaș. Prezintă: Dumitru Constantin-Dulcan;
„Despre cancer şi alţi demoni” de Loredana Caia. Prezintă: Dumitru Constantin-Dulcan, Laura Frunză, Leon Magdan și Cătălina Matei.
14.00 (stand Dacia, nivel 3.20 / 135)
Medalion literar Dorel Vișan.
Sesiune de autografe.
Lansarea volumelor: „Album aniversar Dorel Vișan” (Editura Princeps Multimedia) și „Cântece pentru glas și toacă. Antologie de poeme” de Dorel Vișan (Editura Școala Ardeleană).
16.00
Întâlnire cu Maria Postu. Sesiune de autografe.
Lansarea volumului „Leonor și zânele / Leonor et les fées” de Maria Postu (Colecția Cărțile copilăriei; Ilustrată de Martina Garcia Aranda; Traducere de Ioana-Alice Postu; Ediţie bilingvă română-franceză).
Invitat special: Victor Gh. Stan, Preşedintele Filialei Bucureşti – Literatură pentru copii şi tineret din cadrul Uniunii Scriitorilor din România.
17.00
Lansarea volumului „Fisura privirii” de Gheorghe Vidican (Colecția Școala ardeleană de poezie).
Prezintă: Horia Gârbea și Liviu Ioan Stoiciu.
18.00
Întâlnire cu Dinu Flămând. Sesiune de autografe.
Lansarea volumelor:
„Stare de asediu” de Dinu Flămând (Ediţia a II-a, revizuită; Colecția Școala ardeleană de poezie; Viziune grafică de Marcel Lupşe);
„Veghea și Somnul. Un an de sonete” de Dinu Flămând (Colecția Școala ardeleană de poezie; Viziune grafică & gravură în lemn de Mircia Dumitrescu);
„La espina en la flor / Muestra de poesía mexicana actual – Spinul din floare / Poeți mexicani contemporani”. Ediție bilingvă spaniolă-română. Autori: Mario Bojórquez, Álvaro Solís, Mijail Lamas, Alí Calderón. Traduceri și note de Dinu Flămând și Maria Elena Răvoianu. Viziune grafică & gravuri în lemn de Mircia Dumitrescu.
Prezintă: Mircea Martin.
19.00
Întâlnire cu Dumitru Păcuraru. Sesiune de autografe.
Lansarea volumului „Punctul de inversare a memoriei” de Dumitru Păcuraru (volum apărut în coeditare cu Casa de editură Max Blecher).
Prezintă Claudiu Komartin și Ion Bogdan Lefter.

06 noiembrie, 2017

NALUCA

Părea că s-ar putea întoarce oricând
ştiind că e aşteptată,
Doar sa-ți arunce o privire
Si apoi să te uite,
Părea ca ar putea reveni intr-o secunda pe scaunul ei gol
Sorbind ușor din paharul pe jumătate plin
Un strop de fericire
Părea că ar putea ciocăni ușor in fereastra la miezul nopții
Uimita ca nu i se mai potriveşte cheia,
Si apoi ne-ar invita să o ajutam să-şi care bagajele
Din uriașa ei călătorie de care noi nu știam nimic
Părea că-si caută uimită locul in dormitor
Apoi golește nervoasă sertarele să-si așeze noile amintiri,
Cere iertare că a întârziat privind ceasul şi calendarul,
Ochii i se opresc mirați asupra unui album de fotografii
Îl răsfoiește căutând ceva si apoi 
părea
Că in sfârșit
Si-a amintit...

25 aprilie, 2017

Destinul unei piese , EVA IMPOTRIVA EVEI, nominalizata la Concursul de monodrama Bacau 2017?

http://ziarbacau.ro/2017/04/06/sase-nominalizati-pentru-finala-concursului-de-dramaturgie-monodrama/

  Piesa mea Eva impotriva Evei a fost nominalizata, la Conursul National de Dramaturgie, editia a IVa Bacau, 2017


08 ianuarie, 2017

OU SONT LES NEIGES D’ANTAN?

Se intorc oare zapezile de altadata?
Francois Villon…Toata lumea citeaza acest vers din Ballade des dames du teps jadis dar cati isi mai aduc aminte cui ii apartine?Inca de cand l-am descoperit pe acest poet francez din secolul XV, m-a fascinat prin nonconformismul sau, prin curajul de a scrie in alt mod decat o faceau contemporanii sai, de a trai dupa alte canoane, ceea ce nu l-a impiedicat sa fie considerat unul dintre primii mari poeti ai Frantei…In general, imi plac acele personalitati care nu-si dedica intreaga existenta unei singure pasiuni ci dupa ce au dat ce au avut mai bun intr-o carte, intr-un poem, refuza sa mai scrie si se pierd in negura timpului, dispar, fara ca istoria sa mai stie ceva despre ei sau ei sa mai stie ceva despre istorie…si la ce le-ar folosi? Francois Villon dispare fara urma in 1463 dupa ce pedeapsa la moarte prin spanzurare ii este comutata la zece ani de ocna, Rimbaud, un alt mare poet francez al secolului XIX, uraste si el la fel tot ceea ce inseamna limita, connditionare. Si-a castigat libertatea cu pretul suferintei.Ultima sa carte, scris la 18 ani, in 1872 a marcat un punct de cotitura in istoria literaturii.
Mi-am adus aminte de Villon si de Rimabaud de dimineata cand am constatat cu bucurie ca afara ninge…De ce cu bucurie?Habar n-am ..E asa, o reminiscenta atavica a copilului care se bucura ca „ninge”.Nu ma gandeam nici la frig, nici la costurile zapezii, nici la cei fara adapost pentru care zapada si frigul aduc moartea.Pur si simplu zapada care acum vad ca refuza sa se astearna aici in Bucurestiul acesta spre a-i da macar pentru cateva ore aparenta de puritate si echilibru, se asociaza in amintirea mea cu starea de seninatate, pace, confort, ignorare a tot ceea ce inseamna mizerie la propriu si la figurat, vraja si armonie cu tine insuti si cu cei din jur.Si retraiesc cu emotie poate in fiecare iarna, (ah!devin nostalgica si asta imi displace),cateva zile din primul an de studentie petrecuta sub regimul de trista amintire, cand a nins atat de mult, atat de frumos, atat de irepetabil, a nins bacavian, a nins ca in copilaria lui Francois Villon, fara sa tina cont ca era sau nu comunism in tara, a nins si scolile s-au inchis…da, s-au inchis scolile, universitatile din cauza zapezii. A fost cea mai minunta veste din toata studentia mea petrecuta intr-o universitate provinciala si intr-un camin in care lumina „se lua” in fiecare seara la 11 si prizele  erau doar de decor, niciodata nu-ti puteai fierbe o cafea sau un ceai. Ei bine, atunci cand s-au inchis universitatile si a trebuit sa stam in camin 3 zile, au fost cele mai frumoase momente ale studentiei: asa imi imaginez ca se vor fi strans drumetii lui Sadoveanu la hanul Ancutei pentru a povesti. Noi ne-am adunat intruna din camerele sordide ale caminului si am povestit, am  trait rand pe rand in povestile celeilalte (tin sa va spun ca nu eram decat „boboace”, nici un „boboc” nu era pe atunci in acel camin, exclusiv camin de fete), in fum de Golden dear, pe atunci singurul lux al fumatorilor, in miros de ness preparat cu apa rece, in sunetul de chitara al Cameliei din Targu -jiu, in mirosul exotic de parfum al lui Carmen din Slatina adus de tatal ei de pe melaguri exotice, am trait atat de intens,  asa cum existenta cotidiana, cu programul supraaglomerat de la facultate, cu cozile interminabile de la cantina, cu frigul din camere, nu ne ingaduia si nici in anii care aveau sa urmezenu avea sa ne ingaduie, striviti cum eram de obligatii, interdictii, limite, restrictii. Si chiar daca ele, limitele, interdictiile au disparut, se pare ca timpul iti pregateste pe undeva alte interdictii si ca acea insula de liberate pe care am gustat-o in cateva zile de iarna in studentie, in plin regim dictatorial, nu se va mai repeta niciodata. Si atunci, te chem pe tine Villon, sa aducem amandoi ninsorile de altadata prin vers:
Prince, n’enquerez de semaine
Oů elles sont, ne de cest an,
Qu’ŕ ce refrain ne vous remaine:
Mais oů sont les neiges d’antan?