Ce melancolic își începe
Maria Postu acest volum de poeme: la început poemul doare... și cât de degajat îl părăsește prin dezvățarea de poezie!
Cutia poștală a cerului este un surprinzător itinerar
prin dragoste, această viză pentru fericire și pentru care
autoarea scrie un poem în limba
paradisului.
Titlurile, în bună parte,
sunt ele însele metafore, trăiri la cote sufletești ridicate. Poemele sunt, așa
cum le descrie poeta, de diferite ranguri lirice: fie nescrise, fie că dor, fie
vânate în secret de un braconier, fie
scrise în limba paradisului, ori poate poeme
menite să fie citite doar o singură dată.
Sentimentul dragostei se
măsoară în lungi așteptări. Pare a fi ceva pierdut și imposibil de recuperat.
Este atât de mare cât o moștenire
neavenită.
Căutările eșuate o trimit
pe autoare în intersecții imaginare unde apar și dispar chipuri fără formă.
Atmosfera pare de
nesuportat, incandescentă, deși absența iubirii creează un gol imens: e atât de gol aici fără tine/ încât nu
există nici un cumpărător interesat de/ trecutul meu de gândurile mele/ de vânzare totul.
Se simte nevoia unei
reamenajări interioare, a unui abandon total a ceea ce înseamnă singurătate/
inutilitate/ perimat. ... o clipă de
fericire valorează cât o mușcătură/ din madelena preferată.../ un vârf de ac
Dragostea este un tablou
neterminat pe care poeta dorește să-l
completeze cu propria prezență și personalitate, să-i întregească acea
coloristică ciudat de ștearsă, de uzată și neinteresantă, pe vechea pânză cu miros de clei/ de parcă murisem și
fusesem îmbălsămată/ iar tu veniseși la înmormântare/ cu tuburi de culori în
mână/ în loc de flori/ tablou
neterminat. Dramul de sarcasm din finalul poemului amplifică și mai mult
apăsătoarea singurătate care, de altfel, îi conferă autoarei o imaginație de
invidiat: alătură-mi-te și tu definitiv
în tablou/ să dăm bine în poza din tabloidele de mâine.../ tablou neterminat
Autoarea se închipuie nu
numai într-un tablou, cu vizibilitate mare, ci și într-un sertar, ascunsă de
privirile altora, neștiută și uitată, - vasăzică ne oferă o singurătate extremă-,
care nu mai poate fi deschis și care o ține în propria captivitate: odată am uitat sertarul în cheie/ și n-am
putut să mai ies ori să mai intru/ captivitate
Ea este, de asemenea,
parte a unui scenariu - viața, în toate etapele ei, cu drumurile ei nescrise.
Numai că, își dorește propriul scenariu, unul scris de mână, cum ai scrie o
carte despre viața ta, în timp ce o trăiești sau mai bine-zis, o duci pe
picioarele tale cu speranța că undeva, cineva o va citi-o, se vor găsi acei
cititori în sentimente, în propriile sentimente
dispărute, iar asta ar face-o fericită.
Autoarea caută un motiv,
o scuză pentru a reveni la singurătate, pentru a se chirci în aceasta,
stăruiește în a o alege, ca alternativă la viața personală, în fața calculatorului fiindcă nu ai
cu cine schimba două vorbe/ așteptând
venirea serii...
Simte nevoia comunicării
cu persoane imaginare, aflate de partea cealaltă a ecranului, cu care să se
agreeze prin poeme fără pretenția de a le cunoaște sau vedea chipul. Dorește un
schimb de mesaje poetice pe aceeași lungime de undă. Există o suferință
netemperată a sinelui care dorește să se mărturisească unor necunoscuți, prin
poeme. Suferința aceea născută din teama că nimeni n-o să citească aceste mesaje-poeme,
fiindcă ce poeme pot supraviețui atâtor
variații de temperatură din inimile noastre/ mesaje pentru un destinatar necunoscut.
Imaginarul este atributul forte al
mesajelor din Cutia poștală a cerului:
te observ când taci/ când faci piruete
ireverențioase printre cuvinte/ când îți potrivești cravata într-o oglindă
imaginară/ pentru o femeie imaginară/ niciodată pentru mine/ niciodată pentru mine...
Singurătatea este ca un spațiu strâmt
care zăbrelește/ constrânge/ sufocă/ strangulează toate posibilitățile
existențiale; astfel, în miez de nucă,
poeta afirmă: trăiesc într-un cer de
forma unei nuci despre care se spune că ar avea gust bun.
... femeia astfel/ descompusă și recompusă zilnic/ nu putem ști dacă e una
și aceeași cu cea pe care o vedeți voi/
trecând impenetrabilă cu poșeta spre serviciu sau/ alunecând în cascadele
cuvintelor riscând/ să nu mai iasă niciodată de acolo,/ ascunzându-se în
tăcere/ ca într-un fotoliu de ultimă generație/ fără arcuri, perne sau culori
imprimate/ e doar ideea de fotoliu cea în care mă odihnesc/ ca o femeie în
mintea bărbatului care o iubește,/ întorc uneori capul să-l privesc, să-i
mulțumesc,/ el îmi întoarce înapoi un cuvânt/ pe care nu l-am cerut/ dar de
care aveam absolută nevoie.../ cuvinte de care am absolută nevoie
Uneori, poeta se
transformă în răufăcătorul cel mai perspicace, mai plin de idei teribile: este cea care ți-a spart/ parbrizul exixtenței,
asumându-și forța zdrobitoare a destinului, cea
care te-a vizitat în coșmaruri și ți-a lăsat cearcăne pe față, cea care ți-
vândut castele în Spania/ și vize pentru fericire expirate, cea care a
incendiat tirajul/ ultimei tale cărți pentru care ți-ai/ amanetat douăzeci de
ani din viață/ dar dincolo de masca
lui Dorian Gray, dincolo de replicile lui Stavroglin, de inocența lui Alioșa și
de cumințenia Margueritei, sunt eu, cea adevărată,/ vize pentru fericire
Femeia vine cu misterul ei, se
transpune în umbră, se face nevăzută, împrumută fel și fel de chipuri, pare a
fi un portret pictat de vreun pictor renumit sau poate fi o simplă adiere marină care ademeneșe femeile pe chei în
așteptarea bărbaților care n-au plecat
niciodată..., este un soi de vrăjitoare care determină întoarcerea
bărbaților.
Autoarea suferă de sindromul
poeziei. Aceasta o separă de lumea reală. A devenit imună la poezie și
ar dori să țină o cură de depoetizare. Consideră
scrisul ca pe un spital din care, odată ieșită și întâmpinată cu brațe de poeme și metafore parfumate, nu va mai recunoaște pe niciunul ca
personaj din vechile poeme/ imunitate
- un poem care atestă dragostea sa de poezie. ... ah, doctorul de gardă/ care-mi cunoaște atât de bine viciul,/ face
dragoste cu asistenta șefă chiar pe muzica poemelor/ pe care nu am avut timp să
le scriu.../ imunitate
Senzația existenței mai
multor femei în viața iubitului este rost de atingeri molipsitoare: când te ating dau de ceasurile/ pe care ți le-au dăruit toate femeile/
care au poposit în tine/ ești atât de plin de ore/ că ai putea trăi veșnic/ ce
păcat că sunt ore pierdute/ și nici eu nici tu nu știm/ cum să le întoarcem
înapoi/ și să devenim nemuritori/ atingeri
molipsitoare
Iubirea unui bărbat
devine un soi de clandestinitate, ceva care umple spațiul/teritoriul nepermis
de mult. Amintirea acestuia devine înlocuitor de persoană pentru care autoarea
se simte datoare să aibă grijă să o includă la întreținere, să călătorească
împreună, să o însoțească la teatru și pe care să o înghită ca pe o pastilă de
somn. Un crescendo al unei amintiri persistente, o amplificare și o
multiplicare a tuturor bărbaților care locuiesc/ clandestin cu
mine aici/ amintiri clandestine
Poeta se joacă între
poezie și el, omul pe care îl vede în visurile sale: tu vii din cărți; tu vii din
tablourile visate/ vina de a nu te
fi putut vinde ... - ca act de
creație.
Poeta își susține discursurile
despre un fel de ratare a fericirii prin vocabular adecvat, limbaj adecvat, verbul fiind cel
care potențează aceste stări de dezamăgire, trăire în irealitate: a rata,
a pierde, a răni, dar și expresii care întregesc tabloul tristeții: regretul/ a devenit bucurie și instinct de
supraviețuire; ard în crematorii virtuale destinele strâmbe și șchioape;
perfecțiunea e tot mai tocită și plină de/ crăpături în care zilnic/ dispar cei
cărora la naștere destinul le-a fost confiscat/ din greșeală/ vocile din spatele ușilor
Adevărul este o temă în dezbatere: îmi răsucești adevărul în rană ca un cuțit/ frumos cu o lamă flexibilă/
dans; în adevăruri trunchiate vom găsi adevărul de forma unor gânduri sau
stări despre actul părăsirii și despre tăcerea în care poate fi închisă o
relație între el și ea: când îmi întorci
spatele/ ceilalți râd, te părăsește,dar eu știu/ că e doar o lecție despre/cum poate
fi părăsită o femeie în joacă,/ ... / să fii iertat că ai crezut că femeile/ se
hrănesc doar cu flori și poezie,/... /uneori
te-nchizi în tăcere și arunci cheia departe de mine,/ ceilalți spun că ei au
prins-o din zbor/ dar ei nu văd că mă închizi și pe mine/ în tăcerea ta/ -
este o frumoasă lecție de iubire prin comparația, des întâlnită în poemele din
acest volum, între omul iubit și un oarecare/ și ceilalți, oricare, oarecare./ adevăruri trunchiate
În poemele Mariei Postu găsim permanent o distanță/ o îndistanțare, o
răceală frisonantă, o teamă de apropiere între partenerii de viață, incurabilă.
Iată, în depărtare: amândoi alături la ani-lumină depărtare exprimă
succint acest adevăr despre existența fără substanță, dar nu imaterială, ci
prin traversarea ecranelor computerelor, a ferestrelor virtuale sau imaginând o
viață cosmică, de genul tu aici, eu peste vremuri sau în compartimentul
vecin/ e iarnă, sugerând existențe paralele în anotimpuri paralele.
O transpunere altfel a poemelor scrise în toiul nopților poetice o găsesc
în nota de plată: poemul clandestin e deschis între orele 22 și 6
dimineața/ .../ aici în poemul clandestin se distribuie sentimente interzise/
dătătoare de extaze și se vindecă sentimente incurabile.
Un foarte frumos poem, cu o lirică bine pregătită/ stăpânită, extrasă câte
puțin, alto, crescendo, expusă simțurilor cititorului este: câți ani de
fericire mai am. Aici, cuvintele se împrumută
cu o tristețe vădită în numele fericirii care pare să existe acuma
sau altădată într-un procentaj calculat pe cap de locuitor: pe capul
meu e o aură căreia unii îi spun melancolie,/ alții depresie,/ în fiecare zi mă
întreb dacă cel mai fericit an/ a fost anul în care am tras singurătatea la
mal/ .../ în fiecare zi mă întreb dacă anul cel mai fericit a trecut sau/ abia
se zărește în depărtare.
În tot acest tangaj, într-o iubire incertă, aflată în nesiguranță/ neîncredere/
rătăcire, poeta se simte o străină în propriul suflet, străină de sine, de
vocea sa, chiar și de gândurile care-i dictează lucruri necunoscute,
neîmplinite, intangibile.
Poeta are abilitatea de a integra elementele legate de limbă, vocabular, cuvânt,
poezie, metaforă etc. în trăirile personale. Este o ajustare a realității la/
pe sine și modelarea sinelui pe poezie ca pe un trup-model. plimbare cu
umbra în lesă este doar un exemplu care mi-a captat atenția: ...
m-a chemat să rătăcim împreună/ prin câmpiile sterpe și să
ne hrănim cu agurida învinsă/
de o primăvară tulbure/ am stat jos pe un mal în surpare/ numărând stele într-o
limbă moartă/ .../ degetul lui pe buzele mele avea gust de pulbere/ iar rana
îmi înflorea ca un cactus interzis/ .../ alergând l-am strigat cu glasul meu
străin de mine/ oprește-te l-am strigt cu glasu acela nou/ necunoscut de
nimeni. Metamorfozare a ființei în contextul realității care înstrăinează,
nu are nimic emoțional de dăruit. Un fel de schimbare la față!
Bazat pe imagini/ închipuiri, în acest volum constat un mod
ciudat de autoizolare, înfrânare, încăpățânare: m-ai dezlipit ușor de pe
peretele scorojit/ căruia imaginea mea îi adăuga/ o stranie frumusețe demodată/
revelație
Autoarea își imaginează că iubitul îi păstrează fotografia într-un loc
ascuns, de unde să o privească în taină și surâde în gând gestului masculin,
dar în final, se întoarce la 180 de grade, gândind că poate nu se va întâmpa
așa, ci dimpotrivă, pofta va fi ascunsă ca pe un obiect ilicit pentru
care va da socoteală că lipsește dintre minunile lumii motivul
ascunderii de ochii lumii fiind desigur acea frumusețe pe care, din gelozie, nu
vrea să o arate lumii, ci doar sieși.
Relația cu poezia este o împletitură cu fir de mătase, o broderie fină. Și
permanentă. Și esențială. Nimic, niciun sentiment ori atitudine nu se petrece
în afara poeziei și a emoției poetice. Poezia/ poemul o urmărește cu tenacitate
și o închide în propriile frustrări.
mi s-a dat acest poem fără să-i cer/ fără să știu că eram dată în urmărire
generală/ la ministerul poemelor/ .../ mi s-a dat acest poem ca răscumpărare/
în schimbul eliberării din folderul a cărui parolă/ am pierdut-o/ poemul care îmi răvășește
sufletul.
Este clar că poezia/poemul este un mijlocitor al relațiilor cu exteriorul,
cu viața cotidiană, cu activitățile în trend.
Femeia aceasta care adoră
cuvintele pentru că sunt permanent cu ea, singurele care nu fug, nu pleacă
nicăieri și îi țin de urât, femeia aceasta care își imaginează momente speciale
de dragoste și bărbatul ideal, femeia aceasta scrie versuri mărețe, nu se lasă
învinsă, consideră că este dăruită de la naștere cu harul scrisului, că norocul
acesta ar putea-o face cunoscută lumii, că ar putea deveni cea mai dorită, mai
împlinită poetă, soție, mamă etc., se deghizează în fiecare dintre acestea,
intenționat. În acest scop, redă cititorului poezia deturnare, în care, între oniric și pământean, augmentează voit
sentimente și dorințe, raportând totul la postura de elefant.
Uitarea, acest sentiment
nedorit umblă în tandem cu amintirea, în poezia Mariei. Este remarcabilă
această împletire a creației de poezie/ poeme cu aceea a invocării prin orice
metode stilistice a dragostei cu un necunoscut, cu cineva de dincolo de timp: cine sunt
eu să intru pe ușa din față a poemului tău,/ nu știu,/ și chiar acum, la
sfârșitul zilei, curierul îmi aduce/ o
altă scrisoare,/ balada pe care mi-ai dedicat-o la ani lumină depărtare/ m-a
găsit, și trebuie să-mi fac bagajele spre tine.../ îmi scrii de dincolo de timp...
Tendința de însingurare/
înstrăinare, de a cădea pradă amintirilor, derivă din titluri evidente: ar fi atât de ușor să te pierzi,
înstrăinare, dar și în versuri: sunt
unele amintiri care supraviețuiesc/ înainte
de ora trei
De ce s-ar încheia un
volum de poezie cu dezvățarea de poezie? Pentru
că poezia este în ADN-ul poetului. Este instinctuală!
Ottilia
Ardeleanu,
