10 august, 2016

Totul e sa mergi pana la capat de Ottilia Ardeleanu

 Volumul poetei  Ottilia Ardeleanu Totul e să mergi până la capăt, primit în dar de la însăși autoarea cărții, te motivează în primul rând prin titlu...să mergi până la capătul lecturii deoarece nu vei avea decât de câștigat: chiar dacă ”dăduse toamna  în oameni/Dumnezeu tânăr și trist făcea autostopul”...poeta simte nevoia să-l ia în această călătorie în care la final trebuie sacrificate cuvintele...Oscilând între  repetarea obsesivă a temei toamnei și  a unui Dumnezeu care trebuie salvat, poeta  se refugiază în zone onirice uneori identificarea poet-vis fiind deplină.

21 aprilie, 2016

Eveniment cultural deosebit la CNB "George Cosbuc"

Comunicat;

Colegiul National Bilingv “ George Cosbuc”,
Str.Olari, Nr. 29-31 Bucuresti

Va invita vineri 13 mai 2016, ora 12.00 la evenimentul cultural:

               - O VIATA TRAITA INTR-O CONVERSATIE -

      Dialog literar intre scriitoarele Angela Baciu si Nora Iuga
                             “4 zile cu nora” (ed.Charmides)


In cadrul evenimentului se va citi din cartile:
-       “4 zile cu nora” de Angela Baciu (ed.Charmides)
-       “asculta cum plang parantezele “ (ed.Cartea Romaneasca) si “lebada cu doua intrari” (ed.Polirom) de Nora Iuga


Despre Angela Baciu

- S-a nascut pe 14 martie 1970. Poet, publicist, este membru în UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA, Filiala Iasi, Specialist comunicare-marketing la  Editura „Paralela 45”; consilier cultural-PR la  Casa de Cultura a Sindicatelor Galati si la Fundatia „Impreuna” Galati, iar in calitatea sa de trainer organizeaza ateliere de scriere creativa si terapeutica.
- Autor  a 16 carti (poezie, publicistica, jurnal) printre care: Maci in noiembrie (ed.Dacia, 1997), Trei zile din acel septembrie (ed.Limes, 2003), Tinerete cu o singura iesire (ed.Dacia, 2004),  De maine pana mai ieri, alaltaieri (ed.Limes, 2007),  Despre cum nu am ratat o literatura grozava (ed.Junimea, 2015),  4 zile cu nora (ed.Charmides, 2015), s.a.
- Prezenta in numeroase carti colective, antologii si dictionare (romanesti si straine)
- A condus Reprezentanta Galati / Tecuci a Filialei Iasi – Uniunea Scriitorilor din Romania.
- Debut literar: in 1987 in revista „Amfiteatru” Bucuresti  - cu o prezentare de Radu G.Teposu
- Debut editorial: volumul de versuri „Fragmente dintr-o cavatina”, Editura „Porto Franco”, 1994
- Studii universitare si post universitare in comunicare si drept
- A primit de 2 ori Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania (filialele Bacau si Iasi)  pentru poezie si publicistica.

Despre Nora Iuga

- Nora Iuga este este pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino  (n.pe 4 ianuarie 1931). Este poeta, prozatoare, traducatoare, membra a Uniunii Scriitorilor din Romania si a PEN Club.
- Este soţia poetului George Almosnino şi mama prim balerinului si maestrului de balet (la Opera Romana)  Tiberiu Almosnino.
- A publicat in jur de 20 de volume de versuri, printre care: Vina nu e a mea (1968); Captivitatea cercului (1970; retrasa din librarii si biblioteci, avind interdictie de publicare timp de sapte ani); Opinii despre durere (1980); Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000); Piata cerului (1986); Dactilografa de noapte (1996, 2010); Spitalul manechinelor (1998, 2010); Autobuzul cu cocosati (2001, 2010); Petrecere la Montrouge(2012); Ciinele ud e o salcie (2013).
- Volume de proza si poezie traduse in strainatate: romanele Sexagenara si tinarul (in Germania, Spania, Italia, Franta, Slovenia, Bulgaria), Sapunul lui Leopold Bloom si Hai sa furam pepeni (in Bulgaria) si volumele de poezie Capricii periculoase(antologie, in Germania si Slovenia), Autobuzul cu cocosati si Poem de octombrie (in Germania), Inima ca un pumn de boxeur (in Franta), O inima venind pe picioroange (in Elvetia).
- A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Junger, Gunter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Muller etc.
- A primit de nenumarate ori premii din partea Uniunii Scriitorilor din Romania; din partea revistei Cuvantul.
- In 2007 a primit Premiul Friedrich Gundolf de către Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung.
- A câştigat în 2009 cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin: Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD)
- Si in anul 2015, la aproape de 85 de ani, a primit Crucea de Merit a Republicii Federale Germania pentru contribuții deosebite aduse culturii germane, după ce a primit premiul Academiei Germane pentru Poezie și Limbă.
- Este cel mai in varsta blogger




31 ianuarie, 2016

Cronica de carte ADRIAN LESENCIUC

https://costyconsult.files.wordpress.com/2016/01/vatra-veche-122015-final.pdf



UN CASTEL AL ILUZIILOR
Adrian Lesenciuc-Coliba de sânge, editura Pastel, Brașov, 2014
Dincoace și dincolo sunt  granițele care te întâmpină încă din primele versuri ale acestui poem-fluviu, poem-curgător care se insinuează și dincolo de paginile cărții dându-ți senzația că te poți molipsi cu ușurință de starea poetică a autorului său, senzație care ba te părăsește, ba te copleșește pe măsură ce te scufunzi în apa atât de înșelător transparentă uneori, atât de amăgitor tulburată a acestui râu de metafore și trăiri dezvăluite nouă cu o sinceritate inocentă dar nu și inconștientă,  în urma disecției realității înfăptuite de acest Rembrandt al cuvintelor – Adrian Lesenciuc.
Odată depășită acea linie imaginară care desparte cele două orizonturi, cel de dincoace și cel de dincolo, începe deloc ușoara încercare de descifrare a universului ce se dezvăluie ipostazelor lirice ale poetului, de la cea de copil, până la aceea a îndrăgostitului care se lasă de-compus și re-compus de dragoste . De fapt, a încerca să te orientezi de-a lungul călătoriei pe malul acestui poem-fluviu sau să curgi o dată cu el, e la fel de dificil ca încercarea de a recunoaște și de a proteja organele interne ale poeziei când cuțitul tău are curajul și curiozitatea să spintece trupul poeziei care uneori coincide chiar cu trupul tău și te regăsești, iată, în ipostaza lui Iona, conștient că ai greșit și că totul era invers. Tocmai de aceea poetul simte nevoia celor două iubite, iubita-vie și iubita-moartă care să-l completeze sau dimpotrivă să-l ucidă și apoi să-l învie făcându-l nemuritor.
Citind textul, ne întâmpină mai multe ipostaze ale eului liric, toate ascunse sub o unică mască  dar suprapunerea nu e perfectă deoarece din când în când, ele scot la iveală câte un semn al existenței lor. (De altfel, masca este un motiv recurent în volum).De pildă , cel care-i dăruiește iubitei vii, cavoul (ciudat dar , pe care nu orice iubită îl poate aprecia), ca un Bacovia reîncarnat în secolul XXI, păstrează reminiscențe ale copilului de odinioară care a trasat primul linia imaginară dintre dincoace și dincolo.Insist asupra acestei demarcații deoarece această linie imaginară atrage discursul liric și îl ordonează în funcție de cei doi termeni, dincoace și dincolo cărora li se asociază motive ca iubita vie, iubita moartă, apa, visul, păcatul, minotaurul, unicornul, oglinda, și mai ales, supratema acestui volum, moartea, insinuându-se în cele mai neobișnuite și șocante metafore, toate constituind biruințe ale cuvântului împotriva ei:”m-am trezit cu moartea tremurând udă de rouă |în cămașă descheiată”,”drumul era mărginit de pisici întinse moarte”, ”muream înalt ca umbra unei praștii”, ”moartea zâmbea|agățată de părul de pe piept”,moartea a născut un minotaur”, ”moartea gravidă apăruse în ziare”, „titrarea era într-o limbă moartă”, etc.
Călătoria de-a lungul acelei linii imaginare este de fapt pretextul pentru a marca precum niște semne distinctive pentru o eventuală și imposibilă refacere a traseului în timp, motivele de care aminteam mai sus. Acest traseu sinuos, dificil, misterios dar incitant este refăcut din perspectiva  exploratorului, a copilului, a îndrăgostitului, în ultimă instanță, a creatorului care se arată  permanent nemulțumit de varianta lirică a călătoriei sale, de aventurile existențiale consemnate minuțios:”atunci mi-a  cerut mâna iubita moartă |mâna mea a trecut și am vrut să mă doară|peste linia desenată de mine” sau ”muream înalt ca umbra unei praștii|nimic din ce-mi zăcea cuvânt nu îndrăzneam|mă dezbrăcasem de avut și neam|pândeam trezirea orbului și măștii|un fald pe ridul nopții îndreptam|”. În această călătorie care ar putea la fel de bine considerată în afara eului sau în interiorul eului, un Orfeu cu două misiuni, des-coperirea realului și re-descoperirea sinelui, cele două iubie, sunt cele două ipostaze ale lui Euridice care, invers decât în opera lui Ovidiu, îl călăuzesc pe poet ajutându-l sau, dimpotrivă, blocându-i accesul la absolutul vizat de acesta. Adevărul ni se revelează în versuri ca acestea: ”am întins mâna de carne prin liniștea textului|făcându-l ghemotoc și aruncându-l  sub pleoapă.”Alteori, nemulțumirea se traduce prin aruncarea umbrei poemului pe fereastră.(p.14) Da, această călătorie simbolică este a artistului demiurg  care are puterea de a renunța la universul creat când el nu se ridică la înălțimea așteptărilor sale.Îmbătat cu iluzia orașului, poetul își reia scufundarea în propriul univers liric pe care nu l-a abandonat total și ne dezvăluie fragmente ale acestui univers  debordând de simboluri culturale: minotaurul, Picasso, Marquez, Monparnasse. Jung, Freud, Dali. Că suntem martori la nașterea unui nou univers, ne vin în ajutor și ale dovezi:”am întâlnit un copil(...)|și i-am construit un castel|al iluziilor din celulele| în formă de conuri și bastonașe.”Dacă Eminescu se întreba unde va găsi cuvântul ce exprimă adevărul, se pare că Adrian Lesenciuc îl caută în lumea lui dincolo:”cu iubita moartă îmbrățișându-mă recitam din poemul|palimpsest”.Din această întâlnire se naște poemul dar sacrificiul nu s-a încheiat: poetul se dă pe sine însuși, vorba lui Alecsandri, ca pradă și trofeu, acestea fiind, în opinia mea, versurile care oferă  decriptarea demersului poetului : ”foile se răsfiră mâna mea e dintr-o dată|mâna lui Venus pipăind oglinda paginilor|îmi privesc chipul, trupul secționat în|structuri  funcționale de sine stătătoare|linia vieții curbată afund peste care|mi se-mpachetează trupul cuminte spre păstrare”.Memorabil  este și acest vers:”printre pagini un cimitir|îngenunchiații ochi aprind lumină|și cerc cu cerc se strânge-n juru-i ceasul|un fluviu gâlgâie|povara zborului brăzdează|alai în pași afunzi|o insulă ce arde|sâmbetei”. Reapare iubita vie ”scormonind cenușa paginilor arse”, singura comunicare posibilă fiind aceea cu iubita moartă care a reușit să-l atragă definitiv în castelul iluziilor în timp ce iubita vie încearcă zadarnic să comunice cu cel care ”și-a tras noaptea peste ochi”.Se pare că e vorba aici de o moarte inițiatică deoarece  urmează o renaștere a eului poetic datorată iubitei vii : ca o altă fată a Împăratului Roșu, având însușiri de mare farmazoană,:”iubita vie , ca o altă fată a Împăratului Roșu, având însușiri de mare farmazoană, „era doar pescarul dimineților|a coborât din lotcă și a aruncat soarele|printre măruntaiele-mi desfăcute|nicicând mai potrivnică împletitură ca jocul copiilor|în coama de neuroni țărâna mea prindea formă| de om și iubita vie îmi frământa aluatul.”Dar viața și moartea simbolizate de cele două iubite îl revendică deopotrivă chiar și când călătoria existențială se oprește într-un spital (să nu pierdem din vedere că ne aflăm în acel castel al iluziilor în care totul este posibil și iubita moartă, iată îl urmărește și aici, nedorind să-l recedeze vieții).Așadar are loc o destrupare” și poetul a devenit cel care își încrețește ”obrazul de ciupercă sângerând” consemnând faptul că ”iubita vie mi-a născut copilul”.Da, iubitei vii îi aparține victoria , o victorie trec[toare raportat[ la eternitatea morții și a operei de artă, în timp ce poetul rămâne alături de iubita moartă îngropat pe veci în poem.Coliba de sânge   i-a oferit o protecție efemeră, de aceea a fost o jertfă necesară tocmai pentru ca să poată ”foșnetul privighetorii” să contemple ”noaptea în pagini”.
Pot spune că lectura acestui volum este o provocare care merită făcută și că sensurile textului sunt mult mai numeroase decât mi s-au dezvăluit mie.

MARIA POSTU

15 decembrie, 2015

INCHIZIȚIA CĂRȚILOR

Se încolăcise de picioarele mele ca un lanț de un condamnat și nu mai puteam înainta printre resturile filelor măcelărite care zăceau împrăștiate prin toată biblioteca.Voiam să cer ajutor dar nu mai aveam cui.Toți prietenii mei pe care mă bazasem ani de zile și care mă ajutaseră întotdeauna, îmi salvaseră viața cu transplanturi greu de găsit altundeva decât în lumea lor, făcându-mi nemuritoare, mă giraseră când avusesem nevoie de alte vieți, se bătuseră în locul meu, vorbiseră în locul meu și pledaseră pentru mine toate cauzele pe care eu le abandonasem și le considerasem de mult pierdute, erau acum incapabili să se ajute pe ei înșiși.Fuseseră mentorii mei, prietenii mei și poate crezuseră că nu vor avea niciodată nevoie de mine.Cine ar fi putut să-i detroneze de acolo de unde fuseseră instalați de maeștri de ceremonii recunoscuți în cele mai nobile Case regale ale lumii, cine ar fi putut să le conteste sângele albastru și cine ar fi dorit să-i renege, să-i creadă bastarzi și să-i alunge în praf și-n goliciunea celor nenăscuți, aflați în stadiul de gând incert, în fața unei tastaturi, a unui monitor sau a unei pagini de hârtie?Eram vinovată pentru că ani de zile mă hrănisem din inocența lor, din generozitatea lor, din inconștiența lor neștiind cum să le pregătesc pentru o zi ca aceasta care, după cum anunțau ultimele previziuni ale începututlui de secol XXI, avea să vină foarte curând. Existaseră voci care le ceruseră exilul, alte voci care le construiseră Aziluri de bătrâni pensionabili și alte voci care, în perspectiva dispariției lor iminente, le conservaseră genele sperând ca într-o altă zi, într-o altă lume, cineva le va readuce la viață.Ziua de care se temeau puținii lor apărători, printre care mă aflam și eu, venise prea repede și nimeni nu avusese timp să întreprindă nimic.Toți se apărau, se scuzau, se justificau în fața unei viitoare inchiziții a Cărții că sunt nevinovați și că în alt timp, în alt loc, se aflau vinovații.Ca un laș, voiam să dispar, să mă prefac și eu în victimă provocându-mi răni artificiale care să mă scape de viitoare acuzații.Sângeram, adăugând încă un strat de suferință pe resturile filelor de carte care zăceau împrăștiate peste tot.Carnagiul din jur era imposibil de privit.Chiar să fi dorit, nu știam pe cine să salvez mai întâi de la uitare: pe sărmanul Don Quijote, care zăcea strivit de armura indiferenței celor care hohoteau la fereastra bibiliotecii, pe Hamlet care continua să surâdă amar celor care își jucau piesa considerându-se geniali, pe nefericitul de Dorian Gray care cerșea o oglindă în schimbul unui regat, pe Hans Castorp care încerca chiar el să mă convingă de faptul că totul e în regulă, peste trei săptămâni vom redeveni cei care am fost înainte, pe Hester Prynne, pe  cea mai buna prietenă pe care am avut-o vreodată, Scarlett OHara care mă încurajează spunându-mi că și mâine e o zi...
Nu știu de ce, dar eu n-o mai cred: se aud bătăi puternice în ușile bibliotecii în care am intrat acum mii de ani și coperțile s-au încolăcit ca niște lanțuri de picioarele mele.Aș vrea să fug dar toate cărțile sunt scrise și nu mai e loc pentru mine, aș vrea să mă topesc într-o uriașă copertă a unei cărți viitoare, dar literele zac strivite de coloanele bibliotecii, autorul și-a epuizat imaginația și mă imploră din priviri să-i mai dau o șansă.Bâjbâi după o tastatură și fără să văd, tastez la întâmplare cuvinte sperând ca să-mi audă cineva S.O.S-ul...

28 noiembrie, 2015

PARABOLE VECHI, SENSURI NOI

Parabole vechi, sensuri noi

Mă îndrept spre magazinul de pâine de la colțul blocului și ca de fiecare dată mă întreb care pâine are cel mai bun gust, cea mai sănătoasă culoare, cât de proaspătă este și câtă pâine trebuie să consum spre a nu-mi pune sănătatea în pericol pentru că, nu-i așa, ultimele cercetări avertizează asupra consumului excesiv de pâine sau mai bine zis a anumitor sortimente de pâine care nu ar fi tocmai sănătoase.Uit de bunele intenții și mă las ca de obicei vrăjită de recomandarea vânzătoarei pe care i-o cumpăr ca de obicei cu un mic bacșiș lăsat după ce achit pâinea și sacoșa aferente,  și nu mă mir de ce acasă pâinea cumpărată nici nu miroase apetisant și irezistibil ca pâinea copilăriei mele frământată și coaptă de mama în țestul din vatra familiei noastre și știu că după ce voi consuma totuși două felii din pâinea fără gust, o voi împărți porumbeilor din fața blocului sau o voi oferi pisicilor de la ghena de gunoi.
Această pâine nu m-a săturat, poate că nici nu eram flămândă, poate abundența de sortimente de pâine omoară în noi gustul și foamea și tot ceea ce facem este doar să ne alimentăm spre a putea funcționa cât mai eficient din punct de vedere biologic .
Mi-ar fi plăcut să putem stabili,măsura, aprecia ce gust aveau cele cinci pâini ale lui Isus , scenă menționată în toate cele patru Evanghelii canonice, cum erau frământate, coapte, unde era cultivat grâul din care s-a făcut făina , dacă ucenicii care le-au tăiat aveau sau nu analizele la zi, dacă erau sărate sau dacă aveau aditivi, dacă  erau rotunde sau baghete.Imposibil de știut și irelevant.E o minune, și nu trebuie contestată. Apoi mă gândesc la mulțimile care se așază la coadă în diverse locuri în care cineva , cu nu-se- știe ce intenții, vrea să le sature și le oferă blide de unică folosință cu diferite mâncăruri, nu doar pâine și pește, pe care ei le savurează cu plăcere, ba chiar cu lăcomie.
Undeva, un contabil priceput înmulțește cifrele cu care a fost înfăptuită generoasa ofertă a mulțimilor.

Dar mulțimea este oare vreodată sătulă destul?Îi ajung oare acele bucate mai mult sau mai puțin ecologice?Ce trebuie să dea în schimbul lor?Oare știu ei într-adevăr când și cum vor plăti?Mulțimea are mereu nevoie de hrană.Cuvântul hrană este însă greu de definit.Știți care este cu adevărat hrana de care are  nevoie mulțimea spre a putea sta în rând cât mai mult timp, spre a rezista tuturor provocărilor și insinuărilor care-i creează iluzia că înseamnă ceva? INFORMAȚIA, ZVONUL , ȘTIREA, aceștia sunt peștii magici și pâinea pe care le-o oferă presa. Știri care se înmulțesc halucinant, care proliferează în funcție de solul unde a căzut un cuvânt din acea știre, care asemenea unui pesticid ce se vrea benefic, cu timpul distruge integritatea solului și-l transformă într-un pământ steril.Nefiltrate, necenzurate, (ne-am săturat timp de 50 de ani de cenzură, nu, de ce să mai dorim alta?, veți zice), neținute în carantina necesară, știrile se răspândesc și pierd încetul cu încetul sâmburele de bună intenție pe care l-au avut inițial.Mulțimea nu se satură, vrea alte și alte știri pe măsura celor anterioare sau și mai și, devin dependenți de ele, în timp ce , undeva, un contabil priceput înmulțește cifrele cu care a fost înfăptuită generoasa ofertă a mulțimilor.Ucenicii lui Isus adună în coșuri firimituri de la această masă permanentă și se miră de ce nu le mai ajung coșurile și timpul.Mâine trebuie s-o ia de la capăt...

22 noiembrie, 2015

Într-o bună zi, voi râde…

Într-o buna zi voi râde de toate acestea: de felul în care încercam sa par alta si nu aveam curaj sa fiu eu însămi, de teamă că voi şoca prea mult, de felul în care mă minţeam zi de zi că am motive să continui jocul, de felul în care păşeam pe trepte alunecoase în căutarea mereu a unui punct de spirjin exterior, sperând că poate următoarea nu se va prăbuşi cu mine, voi râde de tot ce-am lăsat în urmă ca de o rochie demodată, ce mă făcea să par de altă vârstă, voi râde de tot ceea ce credeam cândva sau poate cred acum, căci acest prezent încă nu a devenit trecut, că mă poate face fericită, voi privi cu alţi ochi zecile de motive care mă întristau şi cele câteva care mă bucurau…
Într-o bună zi mă voi ridica de pe şinele tristeţii pe care am zăcut ani în şir sperând că măcar în moarte mă voi întâlni cu trenul vieţii mele şi voi spune că, dacă aş fi mers în întâmpinarea trenului, poate l-aş fi întâlnit în această viaţă. Dar când crezi cu toată fiinţa ta că ai greşit secolul şi planeta, este posibil ca nimic din ceea ce gândeşti să nu se materialezeze, nici măcar într- carte de succes.
Într-o bună zi mă voi privi în oglindă fără obsesia ridurilor şi a firelor albe, ci îmi voi număra doar amintirile şi le voi retrăi pe cele frumoase, uitându-le pe celelalte ca pe nişte bagaje pe care le-am cărat inutil căci, credeţi-mă, nu există second hand pentru amintiri şi nici centre de reciclare sau refolosire a acestora. Sunt ale tale şi chiar dacă, întâmplător, în ele apar şi alţii, ei şi-au luat doza lor de viaţă din ele lăsându-ţi ţie doar doza de moarte.
Într-o bună zi voi înceta să mai caut . Şi asta ,sigur, nu va însemna că am găsit acel lucru, acea stare, acea persoană pe careo căutam:va însemna pur şi simplu că am obosit, că m-am resemnat, că am înţeles că importantă nu e găsirea, realizarea dorinţei ci doar căutarea. Aşa scrie în toate cărţile bune.dar eu nu cred asta. Mai importantă e reușita, împlinirea, indiferent că ai căutat doar câteva clipe din viaţă sau câteva decenii. Şi uneori, la ce-ţi serveşte să găseşti acelceva…intraductibil în cuvinte şi sunete, dacă nu mai ai timp să te bucuri de el?
Într-o bună zi voi privi cu detaşare la propriul meu trecut ca la o carte pe care am parcurs-o în fugă sperând că voi avea timp să o retrăiesc pe îndelete: da, dar doar rememorând. O voi privi pe eroina cărţii cu condescendenţă, chiar cu uşor dispreţ şi îmi voi permite să-i dau lecţii, chiar dacă ele sunt inutile şi penibile. Poate totuşi, cineva le va citi şi va învăţa ceva din ele!Voi regreta că nu le-a scris altcineva, înaintea mea, voi regreta că nu le-am citit şi eu şi că am ratat şansa de a-mi fi schimbat destinul…Dar daca e nepermis ca alţii să greşească aidoma nouă, de ce nu ne-am strădui, măcar de la înălţimea senectuţii viitoare, cei care vom avea norocul sau nenorocul să ne bucurăm(sau să ne întristăm de ea) să le oferim sfaturi de viaţa celor mai tineri? Că nu le vor urma, e sigur, dar cel puţin, vom avea sentimentul că le suntem utili urmaşilor  si altfel decât financiar.
Într-o bună zi nu mă va mai durea timpul şi nu voi mai încerca să-i atenuez urmele pe suflet cu pansamente efemere…Am învăţat  sau voi fi învăţat între timp să mă protejez, să mă acopăr cu armuri sclipitoare şi pânze opace ca o mumie despre care nu veţi mai şti nimic decât atunci când trupul se va fi resorbit total în pânzele şi parfumurile ce-i grăbeau descompunerea.
Ziua aceea poate veni oricând, mâine, peste cinci ani, peste zece…Mă tem de ea şi ştiu că nu este a mea: e a celor care spun că nu e bine să te risipeşti, că e inutil să suferi, că e nociv să -ţi rupi sufletul şi să-l arunci în cele patru puncte cardinale la fiecare răsărit iar seara la apus, să-l primeşti înapoi ferfeniţă, să-l refaci noaptea şi a doua zi să-l arunci din nou într-un tsunami distrugător, doar  ca să-i verifici caratele.
Într-o bună zi mă voi întâlni pe aleile timpului cu o străină care seamănă cu mine sau cu tine și mă îndoiesc că voi avea puterea să o salut. Dacă totuși o voi face, îi voi reproșa că s-a încrezut prea mult în puterea memoriei și că a aruncat prea multe la recycle bin crezând că nu mai are nevoie de nimic din trecut și că într-adevăr, după cum spune o fostă mare supraviețuitoare Non, rien de rien, non, je ne regrette rien.Așa să fie?Dar cocorii unde se duc când se duc?Dar amintirile unde se duc când se duc? E chiar așa nociv să trăiești cu cadavrul lor îngropat în tine străduintu-te zi de zi să le dai viață, să te agăți de ele ca de niște prietene care nu te pot trăda? Timpul te vindecă de toate, inclusiv de viață.Am contactat fiecare această boală de a cărei povară dulce devenim conștienți fiecare în alte momente.Unii ne vindecăm repede de ea,  presupune concentrare, dăruire, pasiune, flacără, alții…nu reușim și ne este jenă să ne purtăm infirmitatea de a mai avea viață în noi, la lavalieră.
Într-o bună zi, voi râde cu tot sufletul rămas intact și cu toate amintirile rămase vii, bagaje desuete care îmi vor îngreuna trecerea dincolo…Dar până atunci mai am timp….De aceea le voi lăsa aici, semne ale incertei mele reîntoarceri…

26 octombrie, 2015

Despre ceea ce nu am fost niciodată


Această femeie nu va putea niciodată
să devină o mamă sau o soție adevărată niciodată
auzeam în jurul meu
când îmi lăsam capul pe masă la cârciumă
ori te imploram să-mi mai faci rost de un fum
în jurul meu adevăratele femei
au ținute decente și nu adorm cu capul pe masă
ele nu beau vodcă ci doar șampanie de cea mai fină
dar ce să caute ele aici într-o cârciumă sordidă
unde doar sticleții travestiți mai intră
căutând să le ghicească pe cele ca mine
și cum mă topeam după parfumul lor
și cum  jinduiam la rochiile lor
și la pantofii lor de firmă
mai dă-mi un fum spuneam privindu-le cu ciudă
te sărutam ca și cum ceea ce aveam noi era dragoste
eu nu eram o fată adevărată tu nu erai un domn
deși purtai costum și fumai doar kent
chelnerii te cunoșteau și-ți procurau tot ce era interzis
femeile de la alte mese te priveau cu jind
ce-o fi găsit la puștoiaca asta nu vezi ce anemică este
ce anorexică și ce șleampătă este
mai dă-mi un fum te rog
și du-mă undeva unde nu mă privește nimeni cu milă
spune să tragă mașina la scară și cheamă-ți șoferul
în noaptea asta ar trebui să pregătesc  seminarul de mâine
efectul razelor de lună asupra doamnelor de odinioară
nu confunda razele de lună cu lumina slabă de neon comunist
îmi spui zâmbind ironic
atunci hai să mă ajuți să trec cu bine de acest seminar
mă confunzi cu un luntraș lacom
fato ai uitat de unde te-am cules
îl privesc recunoscătoare
mă gândesc că voi deveni o mamă ratată ca această viață
te prind de braț să nu mă prăbușesc în brațele nopții
mă arunc pe scaunul din dreapta al limuzinei închiriate
la fel ca mine pentru o noapte
odată și-odată tot o să se întâmple
vor ciocăni la ușă vor întreba de mine
îmi vor număra cămășile și îmi vor rupe jurnalul
 din dulapul meu de căministă fără cheie
îmi vor interoga colegele de cameră
care ca să se salveze mă vor transforma

în ceea ce nu am fost niciodată