
Mi-am adus aminte de Villon si de Rimabaud de dimineata, cand am constatat cu bucurie ca afara ninge...De ce cu bucurie?Habar n-am ..E asa, o reminiscenta atavica a copilului care se bucura ca "ninge". Nu ma gandeam nici la frig, nici la costurile zapezii, nici la cei fara adapost pentru care zapada si frigul aduc moartea.Pur si simplu zapada care acum vad ca refuza sa se astearna aici in Bucurestiul acesta spre a-i da macar pentru cateva ore aparenta de puritate si echilibru, se asociaza in amintirea mea cu starea de seninatate, pace, confort, ignorare a tot ceea ce inseamna mizerie la propriu si la figurat, vraja si armonie cu tine insuti si cu cei din jur.Si retraiesc cu emotie poate in fiecare iarna, (ah!devin nostalgica si asta imi displace),cateva zile din primul an de studentie petrecuta sub regimul de trista amintire, cand a nins atat de mult, atat de frumos, atat de irepetabil, a nins bacovian, a nins ca , probabil, in copilaria lui Francois Villon, fara sa tina cont ca era sau nu comunism in tara, a nins si scolile s-au inchis...da, s-au inchis scolile, universitatile din cauza zapezii. A fost cea mai minunta veste din toata studentia mea petrecuta intr-o universitate provinciala si intr-un camin in care lumina "se lua" in fiecare seara la 11 si prizele erau doar de decor, niciodata nu-ti puteai fierbe o cafea sau un ceai. Ei bine, atunci cand s-au inchis universitatile si a trebuit sa stam in camin 3 zile, au fost cele mai frumoase momente ale studentiei: asa imi imaginez ca se vor fi strans drumetii lui Sadoveanu la hanul Ancutei pentru a povesti. Noi ne-am adunat intruna din camerele sordide ale caminului si am povestit, am trait rand pe rand in povestile celeilalte (tin sa va spun ca nu eram decat "boboace", nici un "boboc" nu era pe atunci in acel camin, exclusiv camin de fete), in fum de Golden dear, pe atunci singurul lux al fumatorilor, in miros de ness preparat cu apa rece, in sunetul de chitara al Cameliei din Targu -jiu, in mirosul exotic de parfum al lui Carmen din Slatina adus de tatal ei de pe melaguri exotice, am trait atat de intens, asa cum existenta cotidiana, cu programul supraaglomerat de la facultate, cu cozile interminabile de la cantina, cu frigul din camere, nu ne ingaduia si nici in anii care aveau sa urmeze nu avea sa ne ingaduie, striviti cum eram de obligatii, interdictii, limite, restrictii. Si chiar daca ele, limitele, interdictiile au disparut, se pare ca timpul iti pregateste pe undeva alte interdictii si ca acea insula de liberate pe care am gustat-o in cateva zile de iarna in studentie, in plin regim dictatorial, nu se va mai repeta niciodata. Si atunci, te chem pe tine Villon, sa aducem amandoi ninsorile de altadata prin vers:
Prince, n'enquerez de semaine
Oů elles sont, ne de cest an,
Qu'ŕ ce refrain ne vous remaine:
Mais oů sont les neiges d'antan?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu