08 februarie, 2009

  • REFERINTE CRITICE

INSOMNII MOLIPSITOARE, ED. PANDORA, BUCUREŞTI, 1994

Andreeea Deciu, Un fel de cenuşăreasă în România literară,nr. 16, mai 1994) despre volumul Insomnii molipsitoare, editura Pandora, Bucureşti, 1994

„Vacarmul din jur nu îmi dă nici o şansă, dar afirm spre a se şti că am făcut-o: aici, între aceste coperţi, supravieţuieşte Poezia!” (Eugen Negrici)

„Poeziile ei au un suav aer retro, chiar şi atunci când autoarea e fermă în ton şi preocupată de lucruri grave, un fel de blândeţe în expresie, o candoare a metaforelor şi o nobleţe umanist-demodată a ideilor. Nu se sfieşte să scrie despre timp, despre iubire, moarte, viaţă, copilărie, mizând pe metafore construite din periculoşii fluturi, rouă, cronicari, păsări, fecioare etc şi culmea e că nu o face cu stângăcia şi preţiozitatea ridicolă dintr-un cenaclu de provincie, ci chiar cu graţie şi precizie. De altfel, când izbuteşte să fie perfect naturală, fără găselniţe extravagante, poeziile ei sunt foarte frumoase:”Vine seara/şi ne aşezăm amândoi la sfat/şi eu îţi pun în faţă micile mele întâmplări supunându-ţi-le,/prada mea modestă de o zi,/numai eu ştiu/cât a trebuit să mă umilesc pentru ele,/ Cum a trebuit să le smulg din ghearele zilei de Ieri/ prefăcându-le într-o supusă pasăre Azi,/ numai eu cunosc voluptatea luptei cu neprevăzutul/care-ţi fuge din braţe ca un şarpe uriaş/şi te înspăimântă cu limba lui otrăvitoare.”(Andreeea Deciu, Un fel de cenuşăreasă” în România literară,nr. 16, mai 1994) despre volumul Insomnii molipsitoare, editura Pandora, Bucureşti, 1994




ÎNTÂLNIRE CU ALTAMIRA, EDITURA EMINESCU, BUCUREŞTI, 1999

„Maria Postu se înscrie printre interesantele poete postmoderniste (cu un plus de cultură şi rafinament faţă de sutele de versificatori plasaţi în acest sector ultraaglomerat şi nediferenţiat al poeziei actuale ).

„Întâlnirea cu Altamira” este în fond întâlnirea cu mitul platonician al „peşterii” în căutarea „acelei grădini imposibil de reperat în spaţiul cotidian”, „grădină sinucigaşă devorată de propria ei perfecţiune”.

Alegoria peşterii Altamira (loc tainic unde se naşte, se cultivă şi se conservă arta marelui primitiv), se referă la acel EU în care poetul se „închide” ca „insulă salvatoare ori colonie penitenciară” şi din care nu mai poţi evada niciodată. Închisă în literele Altamirei, „fără putinţa de a fi descoperită, eliberată, descifrată, poate doar consemnată pe scoarţa unui timp secat de iluzii, palpabilă doar în vis”, poeta îşi urmăreşte cu luciditate soarta propriei creaţii. Locuitorul de azi al peşterii Altamira nu este un anonim, un creator fără conştiinţa răspunderii, ci are identitatea artistului viu, implicat în autojudecarea operei, (ştiu ce părţi ale poemului au leziuni grave, ştiu cum şi unde trebuie restaurat, cunosc cele mai moderne tehnici de incizie”).Opera oferită comunicării cu lumea „priveşte candid în ochii vizitatorilor, netrădându-şi/freamătul interior, nerăbdarea de a fi/pipăit în carnea fiecărei silabe, mângâiat,/cântărit, dorit, adoptat, nutrind gânduri ascunse, rele, ca de pildă/dorinţa de a-şi reconstitui odata şi odată/sublimul arbore genealogic”.

Poemul luxuriant prin verbigeraţie lirică al Mariei Postu exprimă ampla respiraţie a unei poete care, cel puţin în ciclul „Avatarurile gradinii”, oferă tinerei literaturi de azi o viziune originală a actului creaţiei, a dramei moderne a artistului, autoexilat în peştera platoniciană, „înţeleaptă” întoarcere la izvoarele originare ale artei.”Tudor Opriş în revista Examene, nr 38, sept-oct 2000.

„Clopotul protector al poeziei cerebrale” de Geo Călugăru în Dimineaţa, nr3866, 13 iulie 2004

„Fără îndoială că se impunea această „transfuzie de seve” în sângele subţiat al poeziei „intr-o vreme in care pe tarabe, frumos ambalate volumele de versuri alunga nehotărîţii lor cititorii iradiindu-i cu molipsitoarea lor incertitudine” Îndraznind să fac o Incizie in propria sa copilarie poate simte, cum „îşi dizolvă coşmarurile pe retină”. Există, crede Maria Postu, Strigăte imposibile atâta vreme cât ocolim adevărurile vieţii care, de fapt sunt si ale noastre. De aceea, poeta îşi ia dreptul de a ne porunci…”strigaţi-mă pe nume,/ ochii de emotie se înscriu pe orbitele/ planetelor şi revin de acolo mai inţelepte/ şi îmbătrâniţi înainte de vreme/ strigaţi-mă pe buze(buzele mele rostesc adevaruri de care vă temeţi)…”Nu-mi luaţi, biblioteca ideala, ea e pentru mine Clopotul protector, să pot avea parte de Gustul reînvierii. Ce inălţător este să fii în stare Să aluneci pe bârna iertării şi să poţi Pune poemul la ureche!

S-ar putea, crede autoarea ca, iminenta dispariţie a poeţilor „sa contamineze oraşul de o Noapte incurabila, aceasta pentru că, doar graţie poeţilor, oamenii pot lua, uneori, parte la Orele de audienţa ale lui Dumnezeu.”