26 februarie, 2009

Don Juan XXI


Nu ştiu ce cauţi tu cu pantofii tăi scâlciaţi de-atâta umblat prin sufletele femeilor,

Cu unica ta cămaşă de mătase cu care dădeai iama prin vieţile virginelor din cartier,

Ce cauţi aici, în poemul meu, unde m-am refugiat de teama ta,

Acum sunt la casa mea, am copiii mei, am viaţa mea,

(cum râdeam amândoi de simţul exagerat al proprietăţii la adulţi, cândva, ci iată-mă acum şi pe mine în rândul femeilor aşezate pe-o creastă de val, pe-o muchie de viaţă, pe-o dună de nisip mişcător, dar nu contează, important e peisajul pe care-l oferă celorlalţi viaţa mea), tu ai rămas acelaşi fluieră-vânt, acelaşi Don-juan de mucava care vinzi castele în Spania fetelor şi vize pentru fericire, eşti neschimbat, nu ţi s-au decolorat cuvintele şi nici sentimentele nu s-au înglodat în vreun suflet de femeie, îmi amintesc ultimul ceai pe care l-am ratat amândoi din pricina unui drum accidentat cu destinele noastre în cădere liberă, ajunsă aici, m-am aşezat pe unicul dar pe care mi l-ai oferit cândva, o dedicaţie pe „Pământul deocamdată” aşteptând să mă ajungi din urmă, sau poate eu eram cu mult în urma ta, ai întârziat un deceniu sau două şi acum te-ai aşezat confortabil în poemul meu ca într-un fotoliu de piele , îmi pui degetul pe buze şi-mi şopteşti să nu mă grăbesc, cu poezia trebuie să ai răbdare, ca şi cum aţi fi doi îndrăgostiţi virgini în prima noapte de dragoste, de ce mai ascult sfaturile tale, nu ştiu, şterg şi acest poem şi te văd în spatele fiecărui vers tot mai estompat şi mai vulnerabil ca o pictură murală descoperită prea târziu.