10 aprilie, 2009

Copacul dorintelor


Nu pot renunta la trecut, la scrisorile de dragoste din adolesecenta, la rochita mea modesta de la balul bobocilor, la geamantanul cu care am facut primele calatorii peste hotare, un geamantan care ascunde atatea amintiri ca l-as putea transforma in erou de roman, la caietele de lb. romana din liceu, la manuscrisul primei mele carti scrise pe vremea cand inca nu aveam un computer iar o masina de scris era foarte greu de procurat, nu pot arunca primul scutecel al fiicei mele pe care i-l arat foarte des si nu-i vine a crede ca a incaput candva in el, primul e caiet de scriere din cls I, nu pot rescrie primul meu jurnal, nu pot umple punctele de suspensie cu lucruri si sentimente care nu s-au intamplat, nu ma pot minti ca am trait altfel decat nu am trait, si totusi, viata mea se scurge intr-o singura directie.In jurul meu stau ca niste borne de kilometraj aceste simboluri ruginite, prafuite, desuete, ridicole, ghidandu-am sa nu ma ratacesc si sa dau buzna cumva in viata altcuiva.

Fiecare etapa, fiecare plecare dintr-un oras, dintr-o varsta, e marcata de obiecte, de insemne pe trupul meu, in memoria mea de parca as fi un copac care a stat mereu in vase din ce in ce mai mari dar niciodata in pamant, niciodata undeva unde sa poata spune:"sunt acasa".Am fost odata pe o insula greceasca impresionanta prin istoricul si mitologia ei si exista acolo un copac de ramurile caruia atarnau zeci de biletele albe, batiste cu sperantele, dorintele celor care trecusera pe acolo.Era un fel de brad de craciun in miezul verii pentru ca ma aflam intr-un tinut lipsit de iarna si de zapada si necunoscanad magia bradului nostru impodobit in casa , contrastand cu ninsoarea de afara...Era un copac verde dar nins de dorintele celor ce-l vizitasera probabil ca si mine, doar o data in viata.Sunt asemenea acelui copac, nu pot arunca de pe ramuri acele "batiste" albe, dorintele mele neimplinite, marturiile unui timp care nu se mai poate intoarce. As vrea sa ies din aceasta uriasa dar totusi neincapatoare vaza in care sunt intepenita, sa-mi scutur crengile si sa las sa se vada frunzele mele inca verzi si sa-mi infig bine radacinile intr-un pamant despre care sa pot spune;"Am ajuns in sfarsit acasa!"