Cineva care să mă apere de propriul meu strigăt
în care m-am rătăcit ca într-un teritoriu străin
pe care nu l-am revendicat niciodată, revenindu-mi
dreptul de proprietate
doar dintr-o eroare judiciară, mă tem de sosirea
adevăraţilor proprietari, de penitentele pe care mi le
vor rezerva,
cineva care să mă protejeze de această foame astrală
ca şi de netratata mea vocaţie a ascezei şi a vegherii
într-o albă abaţie de cuvinte, pensionate, stoarse de
bucurii lumeşti, cu chipul contorsionat de deziluzii
purtându-şi sihăstria ca pe un semn de nobleţe interioară,
cineva care să despartă ţipătul de povara glasului,
iar eu să intru în el ca într-o cascadă de lumina lunară
abandonandu-mi la intrare trupul…
Poem publicat in volumul Intalnire cu Altamira, editura Eminescu, 1999
