Plecarea ambasadorului

Ţi-am dus bagajele la uşă ca pe nişte lucruri de care abia aştept să mă debarasez

cum aştepţi să-ţi iasă din cuşca memoriei nişte musafiri nepoftiţi care ţi-au adus miros de grajd , de vatră

şi de cenuşă a unei vârste pe care vrei s-o păstrezi dar nu vrei să ţi-o aminteşti

şi furi mereu din bagajele altora câte ceva sperând ca ei să nu observe sau să observe prea târziu

când vor fi deja departe în avion sau în visul cuiva. Şi acum, iată cărând bagajele ultimului tău oaspete de seară, ambasadorul, pregătit să-ţi dea un bacşiş gras, o moarte uşoară, nesăţioasă, ca întotdeauna ascunzi în buzunarul halatului o bijuterie uitată intenţionat deasupra bagajelor, nu te ruşinezi, îţi iei rămas bun, domnule ambasador, mai poftiţi pe la noi sau pe la cine se va mai găsi pe aici, poftiţi cartea de onoare să scrieţi ceva, în mâna mea dreaptă e un poem pe care-l ţin ascuns să-l dăruiesc la plecarea mea ultimilor mei băieţi de serviciu, vă întind mâna stângă cu care-mi aranjam visele rebele de teamă să nu molipsesc pe cineva cu ele, ţi-ai chemat trăsura, automobilul de epocă, jeepul, avionul personal, ai atâtea bagaje, d-le ambasador, când e suficientă o urnă.