28 martie, 2010

http://mariapostu.wordpress.com/2010/03/28/pastreaza-aceste-clipe-in-ierbarul-inimii-tale/


Dacă este cineva care nu a spus niciodată “Clipă, rămâi, aşti atât de frumoasă!” să vorbească sau să tacă pe veci dacă tot nu a putut împiedica nunta mea cu viaţa…Eu când vreau să plâng, răsfoiesc albumele cu fotografii de când eram mai tânără, iar când vreau să râd, mă privesc în oglindă şi spun:”Oglindă, oglinjoară, cine nu e cea mai tânără din ţară?” Şi pentru că oglinda nu-mi răspunde, o sparg, îmi rănesc degetele, privesc sângele curgând din rănile autoprovocate şi mă  prăvălesc cu voluptate în liftul memoriei unde cineva a uitat uşa deschisă şi toată greutatea vecinilor mei de viaţă care coboară să-şi facă plimbarea de dimineaţă împreună cu câinele lor, se lasă peste mine strivindu-mă…Există întotdeauna suflete caritabile în halate albastre sau albe a căror existenţă are un singur sens: să-mi panseze rănile cu cuvinte sterile şi să-mi înlocuiască bandajele negre de pe ochi cu bandaje colorate, frumos mirositoare.”Mulţumesc!”, le spun, camera în care are loc ciudata deghizare, seamănă cu un ospiciu, şi cea care iese de acolo nu mai seamănă cu mine.Mă întorc în lumea comună cu epoleţii singurătăţii pe umeri şi nu aştept să fiu salutată regulamentar de recruţii care au răspuns la apelul de dimineaţă al memoriei:”Hei! Tu, care m-ai învăţat să sărut, dispari pe prima pagină a ierbarului-jurnal pe care nu mai ştiu în ce sertar l-am azvârlit!Tu, cel care m-ai învăţat să mor şi apoi ţi-ai scrijelit pe trup imaginea deformată  a inimii mele, dispari! Încă nu mi-am pierdut inima, aşa veştedă şi strivită cum e, te păstrează !Hei! Tu, cel care ai zăcut pe scările vieţii mele câţiva ani buni şi apoi o razie neaşteptată te-a ridicat şi nu te-am mai revăzut nicodată, revino!Ţi-aş fi arătat toate odăile sufletului meu!Ar fi fost frumos!”
Cu fiecare clipă care trece, ierbarule din margine de viaţă, ţi se împuţinează paginile şi-ţi zboară plantele, ba dispare o frunză, ba o petală, ba o floare, ba…un copăcel de care mă sprijineam când cineva zguduia prea tare rafturile în care îmi păstrez amintirile…Cel mai dureros e când dai peste anumite pagini, frumos mirositoare şi nu ştii cine e de vină pentru asta.Pesemne, în timp ce dormeai, a trecut pe aici omul în halat albastru sau alb făcându-şi rondul de noapte, şi ţi-a stropit paginile de ierbar cu parfumul din dotare aferent nopţii respective.La următorul recensământ voi avea grijă ca omul de serviciu să mă şteargă de pe listele lui cu tot cu ierbar, cu plante, petale, flori...