11 noiembrie, 2010

Riscul unei lumi fara plictis

Sever VOINESCU | axa dus-întors

Pledoarie pentru plictis

O tema aparent plictisitoare dar tratata inteligent.Convingeti-va:

Acum vreo cinci ani, publicam în acest colţ de pagină următorul text:  „Este un semn al vremurilor noastre şi, cred eu, un semn destul de neliniştitor faptul că ne plictisim din ce în ce mai în puţin. (Recunosc, parafrază după Valéry). Că nu ne place să ne plictisim, înţeleg. Că ne place că nu ne mai plictisim, mă nelinişteşte. 
Privit de mulţi ca simptom al decadenţei molatece şi ca expresie supremă a inutilului, plictisul are rolul său terapeutic, face parte din anatomia unui spirit bine dezvoltat şi nu trebuie reprimat. Plictisul are rolul său bine determinat în viaţa spiritului şi nu evocă nicidecum un spirit bleg, soporific, amorţit. Dimpotrivă, plictisul e reacţia unui spirit viguros, vital, un spirit capabil să refuze radical şi să-şi ceară imperativ dreptul la liberă existenţă. Ne plictisim cînd sîntem expuşi intemperiilor indiferentului, cînd urcă peste noi cantităţi mari de ceva de care nu ne pasă, cînd ceea ce ne livrează lumea nu ne mai pune în tensiune. Ne putem plictisi în mijlocul oamenilor, de trăncăneala lor, de feţele lor, de obiceiurile lor, sau în mijlocul odăii noastre, de pereţi şi de vederea imobilă de pe fereastră, de masa aceasta şi de uşa aceasta şi de patul acesta. Ne putem plictisi de prea mult sau de prea puţin. Dar plictisul este indicatorul înnăscut care ne spune că ne aflăm în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, cu oamenii nepotriviţi. Plictisul e semnalul de evacuare în caz de urgenţă, e atenţionarea că de-acum încolo începe tîmpirea. Apărîndu-se, spiritul refuză. Plictisul e cel mai bun semn de sănătate a spiritului, e sistemul său imunitar, e impulsul irezistibil spre nou, e biciuirea care reînvie imaginaţia, e începutul ireversibil al revigorării.
Continuarea aici: