19 februarie, 2011

Cuvinte de care am absolută nevoie

Cineva imi dictează cuvintele dupa care mă orientez în fiecare dimineață

ca după alte puncte cardinale reinventate de mine,

când deschid ochii, o carte sau fereastra,

mă învață să nu mă așez pe un pervaz fragil

și totuși o fac cu o inocență tragică de fiecare dată

și ma las adunată cu fărașul în fiecare zi de cineva grijuliu

fără să știu daca femeia astfel descompusă și recompunsă zilnic

e aceeași cu cea pe care o vedeți voi

trecand impenetrabilă cu poșeta spre serviciu sau

alunecând în cascadele cuvintelor riscând să nu mai iasă niciodată de acolo,

ascunzându-se în tăcere ca intr-un fotoliu de ultima generație

fără arcuri, perne sau culori imprimate

e doar ideea de fotoliu cea în care mă odihnesc

ca o femeie în mintea bărbatului care o iubește,

întorc uneori capul să îl privesc, să-i mulțumesc,

el îmi întoarce înapoi un cuvânt pe care nu l-am cerut

dar de care aveam absolută nevoie...

Dezvățarea de poezie

Nu voi mai scrie niciodată poeme, imi repet,

cum alţii bilete postate pe frigider iartă-mă, azi ajung târziu acasa, te iubesc, cumpără lapte, nu uita sa încui ușa când pleci

mă dezvăţ încetul cu încetul să mai scriu poeme cum te dezveţi să mai respiri sub apă,

la început ţi-e frică, apoi ai vrea să strigi, pe urmă deschizi ochii să nu pierzi ultimul spectacol

e splendidă dezvăţarea de poem, parcă ai fi înţărcat a doua oară, eşti atît de aproape de sânul preaplin al mamei, mirosul laptelui îţi răscoleşte simţurile dar nu ai voie să mai atingi cu primii tăi dinţi sânul mamei,

poți privi dansul algelor în jurul tău, peştii străvezii aşteptând cuminţi să ţi se aşeze pe burtă, fiecare peşte va lua câte o bucată din poem devenind el însuţi un poem al scafandrului care-ţi va căuta mâine trupul când poemele te vor fi dat dispărut, sau poate tu vei anunţa dispariţia ta dintr-un poem pe care-l stăpâneai ca un regat neînsemnat pe nici o hartă a poemelor

sau poate că el te stăpânea fără ca tu să știi ,

urma ți se pierde în poem și a poemului în tine ca și cum ți-a fost extirpat poemul ca într-o proces de lobotimie,

nu știai ce tot admira la tine asistenta aceea cu zâmbet de carton care-ți oferea în fiecare dimineață doza de proză ca să te vindece de poezie ca intr-o cură de depoetizare forțată

ca si cum ai fost prins scriind poeme pe ascuns, in grajdul scolii riscand sa dai foc așezamântului de cultură,

la sfârsit când mă veţi întâmpina la poarta spitalului cu braţe de poeme şi metafore parfumate, testându-mi imunitatea dobândită cu greu,

mă voi preface că nu vă cunosc,

că nu m-am servit niciodată de voi ca personaje în poemele mele vechi de altădată…

Dacă mă veţi întreba ce ascund acolo în adâncul privirilor mele,

nimic, dar nimic, credeţi-mă

şi voi fugi aruncând spre voi ultimul meu poem, pe acesta,

refugiindu-mă înapoi în braţele infirmierelor şi asistentelor uşor de mituit

pentru a-mi îndulci cura de depoetizare cu poeme cumpărate din ganguri întunecoase

când sistemele de alarmă s-au oprit,

paznicii au aţipit iar doctorul, ah, doctorul de gardă

care-mi cunoaşte atât de bine viciul,

face dragoste cu asistenta şefă chiar pe muzica poemelor

pe care nu am avut timp să le scriu…

Trimiteți un comentariu