29 iulie, 2012

Un dialog privilegiat


"Maria Diana Popescu: Stimate Prof. Dr. Adrian Botez, bine aţi venit la revista ART EMIS! Să vorbim, vă rog, despre atmosfera care v-a zidit ca Om, Profesor şi Scriitor.

Prof. Dr. Adrian Botez: Bine v-am găsit şi Doamne, ajută! „Atmosfera care m-a zidit"...M-am născut, ca bucovinean din Bucovina de Sud, într-o vreme vitregă, pe care, probabil, n-am conştientizat-o decât parţial, atunci - prin bărbaţi cunoscuţi (mulţi, din acelaşi sânge şi Duh cu mine), bărbaţi maturi şi cu priviri blânde, dar încăpăţânate, cu guri destinse în zâmbete sincere, vizionare şi temerare, cu frunţi înalte şi demne - care dispăreau, dintr-odată (ca luate de vânturi rele), din lumea asta, precum personajele din Maestrul şi Maragareta al lui Bulgakov (încă nu plecase Armata Sovietică din „casa noastră"), şi într-o familie cu o istorie foarte încordată, marcată de martiri naţionalişti însângeraţi. De mic am fost educat să fiu responsabil faţă de aceşti oameni „trecuţi" şi faţă de această istorie: asta mi-a marcat toată viaţa, chiar dacă au existat perioade în care nu m-am exprimat cu glas îndestul de limpede şi vibrând de toate revoltele strânse. Mama şi bunicii după mamă m-au învăţat să mă rog, cu tot sufletul - asta fac şi azi, nu pentru mine doar, ci pentru ca lumea să se lumineze. Tata m-a învăţat să mă revolt, tot din întreg sufletul. Eram prins de multe ori între nedumeriri, ca între sloiuri. Dar Dumnezeu nu a lăsat să-mi fie strivit sufletul: de mic, de pe la patru-cinci ani, am căpătat patima cititului - cumplită patimă, pe măsura realităţii în care trăiam. Cititul a fost atât refugiu pentru „regruparea" forţelor, cât şi „zonă" de lămurire şi limpezire a sinusoidalelor lumii. Bănuiesc că destinul de profesor de Română şi profesor de crezuri, date fiind cele zise mai sus, era unul foarte logic, pentru mine, aşa s-au străduit să mă convingă şi mentorii mei din liceu: profesorul de latină, Nicolae Popescu şi profesoara de română, Eleonora Murariu - dar eu m-am împotrivit, oarecum, şi mi-am dorit să fiu medic vindecător. N-a fost să fie, în forma pe care eu mi-o închipuiam, dar tot un fel de vindecător (de întuneric şi de ignoranţă) este şi un profesor/ravi/rabuni. Eh, mă rog, asta se poate spune doar despre cel care este profesor, care, precum preotul cel osârdnic, este conştient de Misiunea sa înaltă şi autosacrificială. Pentru că, din păcate, în/spre şcoli, vin prea mulţi nechemaţi: laşi, iresponsabili, yesmani, care mai curând strică/distrug sufletele tinere, decât le călăuzesc spre lumină. De fapt, şcoala de azi (din România, dar nu numai) asta şi vrea: să-i distrugă şi să-i distragă de la misiune, atât pe dascăli, cât şi pe cei care trebuie luminaţi-dăscăliţi. Aşa că, să fii profesor adevărat, în România de azi, presupune să fii, în primul rând, foarte bine zidit în crezurile tale şi neclintit luptător pentru aceste crezuri. Şi asta, chiar dacă obrajii amândoi îţi vor fi pângăriţi, zi de zi, de scuipaţii întregii lumi. Şi, care va să zică, din aceste scrâşnituri şi încrucişări de săbii, s-a ivit scriitorul. Profesorul cel cu crezul în inimă şi sabia în mână trebuia să ţină un jurnal, găfâit şi, din când în când, extatic - al duelurilor şi încăierărilor sale cu demonii lumii. Acum, când privesc în urmă, lucid şi fără nostalgii zadarnice – mă şi mir, ba chiar grozav mă minunez - cât de linear şi de logic s-a legat, cam totul, în viaţa mea, pe care, la nivelul „solului", eu o resimţeam ca pe-o aventură „fiinţială" – nu totdeauna limpede, în victorii ori înfrângeri - brutală, plină de zgârieturi (cicatrizate de încăpăţânare!) şi teribil de smucită.

MDP: Cum a luat fiinţă CONTRAATAC şi căror ideologii slujeşte?

A.B.: „Ideologie" este un cuvânt atât de compromis, în veacul acesta (ca şi în cel trecut!, dar, în acesta, miasmele semanticii sale sunt mult mai grele, otrăvitoare), încât vă voi spune, pe şleau: revista „Contraatac" (numită, la primul ei număr: „Manifestul Eminescu"), care aproape de la sine s-a întemeiat, în 1999 - dispreţuieşte, cu scârbă, orice ideologie! - şi preţuieşte orice gest spiritual, întru Duh Românesc de întreagă şi sinceră omenie, cinstit-truditoare întru aflarea Luminii. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, am ctitorit-o, apoi, am „înmulţit-o", după pilda hristică a „talanţilor", ca răspuns la mizeriile scârbavnice permise de fardatul intelectual Pleşu, în revista sa, „Dilema", împotriva Tatălui Limbii şi Neamului Românesc Conştient - Mihai Eminescu. Am ctitorit-o, ca gest de suire pe crucea destinului de Neam. N-am atacat, noi toţi, ca Neam – nu atacăm, noi cei puţini, nici ca revistă, de cultură şi atitudine: noi răspundem, precum cei provocaţi la duel. Mereu şi numai - am „contraatacat" (în toată istoria: atât a Neamului Românesc, cât şi a revistei). Numai că, în loc de spadasini, veacul nostru ni-l umplură ciomăgarii şi ştiţi cât a pătimit Don Quijote-spadasinul şi lăncierul onest, de pe urma zdravenilor mârlani, care-i răspundeau cu măscări şi bâte bătucite, precum Duhul lor înghesuit! El nu s-a lăsat de crezuri - nici noi n-o vom face, cu ajutorul Lui Dumnezeu. Până la „ultima suflare", cum se zice. Din păcate, această „ultimă suflare" se cam apropie, şi lumea nu-i schimbată în bine (nici de noi, fireşte – cine suntem noi, decât nişte fire de nisip? - dar, din păcate, n-o schimbă, vizibil, nici nenorocirea, nici rugăciunile de foc ale Sfinţilor Părinţi) - nu-i schimbată nici „nici cu-o iotă, nici cu-o cirtă"! Poate că doar aparent nu-i schimbată, cine ştie? Dumnezeu ştie.Bine, aşa-i: probabil că n-am schimbat nimic, în lume, e-adevărat - dar, prin această revistă, cei care au participat la ridicarea meterezelor şi la săparea tranşeelor ei n-au putut fi schimbaţi, de furtunile sălbatice, turbate, cu gust apocaliptic, ale acestei lumi! Trebuie să recunoaşteţi că şi aceasta poate fi o mângâiere: Neclintirea crezurilor - într-o lume a cameleonilor, a permanentei clintiri a caracterelor, a alunecărilor hâde, fără stavila credinţei în Stâlpii Cuvântului Sfânt - spre genunile beznei.

M.D.P.: Ca profesor, ca fondator şi director al unei reviste de cultură, cum evaluaţi starea învăţămîntului şi a culturii după 1989?"
Cititi in continuare aici:
Trimiteți un comentariu