09 decembrie, 2012

Învăţând să priveşti neantul în ochi...


Decembrie devine pentru mine o lună tot mai misterioasă: cu nostalgii de septembrie, cu mişcări lascive de noiembrie ca ale unui amant ridat, cu meşe ridicole în păr dar cu o patimă în priviri atât de periculoasă de care ar trebui să se ferească tinerele fete neatinse (încă) de Zburător...
Decembrie scoate din cutii mucegăite păstrate în colţuri de memorie lumini şi umbre şi le-aşterne generos, ah, ce generozitate malefică, pe culoarele memoriei mele , pe unde, dacă vreau să mai traversez, mă împiedic de o fată tânără, cu priviri răvăşite, în căutarea unui loc al ei...Pleacă, nu te cunosc, îi spun, dar privirea ei mă imploră s-o accept în caseta aceea mucegăită din sertarul cu suveniruri obosite...Mă afund pe culoarul tot mai întunecos şi altă femeie pipăie cu degetele, scrijelează cifre şi cuvinte într-o limbă moartă parcă, în căutarea unei ferestre...O las să-şi scrie şi pe trupul meu cuvintele ce ar trebui să aducă o fereastră mai aproape, prin care eu şi cele două femei să privim marea în ochi, să ţinem întunericul de mână şi să-l încătuşăm, să ne ridicăm pe pervazul ferestrei, ţinându-ne de mână şi să privim neantul în ochi sau să-i îngăduim neantului să se privească în noi...
Decembrie ne ţine captive şi culoarul e tot mai întunecos...