17 iunie, 2013

"Alter-ego cu flori galbene" de Vicentia Vara

E greu de ghicit că în spatele acestui nume rar, el însuşi metaforă şi poem, se ascunde un critic literar, o prozatoare şi o eseistă de excepţie, cunoscută sub numele de Mariana Ionescu.Şi totuşi, acesta este adevăratul nume al poetei care nu se mulţumeşte cu o singură identitate ci iată, visează la un alt aler-ego: un alter-ego cu flori galbene- după cum ne avertizează discret titlul acestui volum apărut la editura Rawex, Bucureşti, 2012.Cele 62 de poeme , citite în ordinea în care au fost selectate de autoare, îi induc cititorului imaginea unui univers al purităţii şi transparenţei necontaminat de expresii colocviale sau susceptibile de a fi contaminate de uzul cotidian al banalului şi vulgarului. Poeta se refugiază şi ne face onoarea de a ne crede apţi să devenim spectatori ai unui univers ale cărui principale coordonate sunt visul, îngerii ,jocul, apa vie, apa moartă, regina, lebăda, păsările,vama etc. Şi totuşi, în spirit postmodernist, poeta se reîntoarce şăgalnic la Eminescu şi culege parcă în joacă o sintagmă pe care o transformă într-un poem original şi fără să-i datoreze ceva marelui maestru, ca în poemul „Pururi tânără”:
Pururi tânără, înveşmântată/În cuvintele de viaţă îmblânzite,/ Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată,/Dincolo de visul rupt  din carnea mea visată/Deopotrivă ca sfânt trup şi hrană sieşi…”
După cum remarca criticul Florentin Popescu, aceste versuri dau „impresia înşelătoare a unui jurnal liric”când de fapt cititorul atent ghiceşte în spatele acestor miniaturi de o cromatică discretă fiorul metafizic ce străbate fiecare poem , uneori camuflat în aspiraţia către sora geamănă, unul din motivele multor poeme,(Pururi tânără, O mie de lebede) în plânsul bocitoarei tandre, fără glas (poemul În crângul auriu) poem în care atmosfera bucolică nu e decât înşelătoare, poeta descifrând dincolo de dimineaţă semne ale toamnei, ale trecerii, regretul căutării prea târziu şi inutil al unui timp (ne)trăit.
Daca ar fi sa o situez pe poeta intr-o descendenţă, mi-aş permite să o aşez in nobila continuitate a lui Lucian Blaga, poeta utilizand un imaginar asemanator:frunze, somn,cerbi, (In somn cresc frunze) poem pe care il gasesc de o concizie extrordinara dar de o mare bogatie de sensuri , un fel de Gorun al secolului XXI.”În somn cresc frunze pe trupul tău,/şi râuri de lapte îţi invadează visele/În vis cresc flori în ochii tăi,/şi fluviul sângelui trece în meleaguri neumblate.”Asocierea unor sentimente opuse, de la tragismul sentimentului mortii la bucuria de trăi , departe de a şoca, creează un sentiment plăcut al gamei intense de trăiri pe care le încearcă poeta care şi-a păstrat cu grijă în suflet, sub masca maturităţii fertile, ingenuitatea şi bucuria de a trăi:”Ce trufanda dimineaţa aceasta-/o înghiţi fără grabă, dumicată/în mici bucăţi divers colorate/vrând să-i simţi cât mai bine/gustul de prune verzi/cu sâmburele amărui/ca o tainică izbăvire”.Dar , să nu ne amagim: bucuria de a trăi este parcă umbrită de acel „sâmbure amărui” care se ascunde în fiecare dimineaţă aparent fericită şi din care ţâşnesc ramuri în tot volumul, insinuându-se perfid în somnul nedătător de linişte şi uitare, somnul pasărei măiastre dormind în trup de femeie (poemul Fantezie:dansul orelor)
Chiar dacă aparent simbolurile păsării,al florilor, al îngerului, al vrăjii, al orologiului, al ispitei,  apar în numeroase poeme, imaginile sunt de fiecare dată proaspete, fremătând de idei şi sentimente păstrate intacte în poeme ca în recipiente secrete, din ce în ce mai inaccesibile cititorului de poezie al veacului XXI, însetat de imagini violente şi adeseori, vulgare.Poeta se înverşunează să scrie poezie în alfabetul blagian pe care-l personalizează şi-l transformă în mici bijuterii cu emblema incantaţiei aducătoare de linişte şi împlinire: „Miroase a dulce carne de om/ strigă zmeul scuturându-şi solzii lui groşi/ la trei poştii depărtare de casă/ Miroase a dulce carne de om/ urlă foamea zmeului pofticioasă/ dar eu vă spun, prieteni dragi- / nu mâncaţi mărul toamnei fiindcă el/ miroase a dulce carne de om mai ales/ când pieliţa-i verde a sorbit cu lăcomie/ căldura mâinii albe care l-a cules.”(Beţi vinul acesta…)Adeseori, poeta apelează la sintagme biblice transpuse în cromatica propriei sensibilităţi în care sângele, visul, anotimpul,mirele, iarba,plânsul, îngerul, etc realizează un univers original, conservat cu migală şi dragoste. Iată de exemplu câteva imagini ale îngerului, asociate unor stari de spirit complexe: „îngerul lumii”, „înger risipitor”, „frumosul înger”, „îngerul- un copil de argint”, „îngerii veciei”, „lacrimile îngerului”,  „îngerul cel de toate zilele”, „îngerul de zestre”, „îngerii anilor”, paharul îngerului”, „îngerul, ca un sufleor cu experienţă”.

În poemul care dă titlul volumului, poeta se detaşează de acest alter-ego, Vicenţia, căreia i se adresează , adresare ce ascunde de fapt un autoportret, cum marii pictori, în compoziţiile lor ascundeau discret într-un colţ al tabloului, propriul chip împrumutat unuia din personajele tabloului: „Vicenţia îşi tricotează închipuirea/ lumii înconjurătoare/ cu vietăţi blajine cutreierând grădini,-/ precum oglinzile ascultătoare/ voioasa lume o închipuie şi ea/ pe sora mea geamănă/ purtând în braţe/ cei mai frumoşi şi tainici trandafiri;/ ceasornicul îi dăruieşte clipe curgătoare/ silabisindu-i numele neîncetat :/ Vicenţia care leagă bobul de nisip/ de bobul de stea,/ Vicenţia care simte cum florile/ de crin îi cresc în carne/ şi ea le numără cu greu,/ doar cât mai poate îndura/ superba naştere a crinilor/ în carnea sa/ bolborosind rostirea primăverii./ Eu o zeresc în scânteierea clipei/ pe Vicenţia, şi toate cuvintele mele de diamente/ se călugăresc”.
(va urma)

Trimiteți un comentariu