COLECŢIA I-proza scurta

Ar fi trebuit să-i spun că propunerea de a te întâlni pentru prima dată într-un asemenea loc , nu era chiar ceva obişnuit. Sau că nu îmi stă în caracter să-mi dau întâlnire cu necunoscuţi, chiar dacă am stat de vorbă multe ori înainte ca doi buni prieteni, care s-au cunoscut cândva şi după ani şi ani de absenţă din varii motive, s-au revăzut şi au simţit că au pierdut ani buni căutându-şi un rost aiurea în loc să privească în jur sau în oglinda propriului trecut cu mai multă răbdare şi atenţie. Aş fi putut să neg că doresc să-l văd în carne şi oase şi că făptura lui din cuvinte îmi este suficientă ca să-mi asigure supravieţuirea făpturii mele de cuvinte-În rest, ce mai conta? Că aveam sau nu un chip real, că ne hrăneam ca orice animal cu carne şi ne potoleam setea cu apă, că aveam nevoie de igienă, de haine spre a ne acoperi goliciunea, de cuvinte spre a ne descoperi goliciunea, emoţia, de voce, spre a ne trăda emoţia, de alte cuvinte, spre a ne ascunde emoţia?Ce mai conta de vreme ce streapteasul acel verbal mă adusese în această postură în care n-as fi crezut niciodată că voi ajunge, eu, adepta unor principii rigide, incorsetată în prejudecăţi, cum spuneau prietenii de vârsta mea, sobră ca o madonă, intangibilă, inabordabilă, situându-mă parcă dincolo de mode şi timp, încremenită în vârsta de 30 de ani ca un fetus într-un borcan cu formol, incapabil să crească şi să spargă pereţii borcanului dar în acelaşi timp, refuzând disiparea materiei din care era compus, etern în nemurirea lui , atât de departe de cele două fiinte care-l zămisliseră, purtând în ele virtualitatea unei existenţe ce i se refuzase pe veci. Da, devenisem conştientă de mine abia acum, graţie lui, necunoscutul pe care în urmă cu câteva luni, n-aş fi acceptat niciodată să-l cunosc, să-l întâlnesc, să-i dau o şansă lui şi tuturor celor îngrijoraţi de starea de mumie spre care tindeam încet-încet să devin, părinţi, rude, prieteni sau pseudo-prieteni, amatori să-şi lege numele de atragerea mea în capcana unei relaţii ce ar fi putut duce la căsătoria mea. De fapt s-ar fi putut şi mai rău: mi-ar fi putut cere să ne vedem într-un parc, pe o stradă aglomerată, în centru, la un club, în faţa unei statui sau în orice alt loc lipsit de inspiraţie unde de obicei se formează cupluri, se nasc sau mor iubiri sau simple relaţii ce , asemenea unor libelule, şi-au terminat scurtul lor ciclu de evoluţie şi se îndreaptă spre alte faze de evoluţie, sperând să aibă şansa unei existenţe mai generoase. Peisajul dezolant din jur mă înspăimânta, dar n-aş fi recunoscut pentru nimic în lume teama difuză ce se insinua în mine cu viclenie şi îmi bloca încet gesturile încât auzind paşi în spatele meu mi-era teamă să întorc capul de parcă respectivii inşi ar fi venit cu ordine precise în privinţa mea, să mă captureze, să mă înlănţuie, să mă aresteze şi apoi să mă supună unui interogatoriu la care nu ştiam ce întrebări mi se vor pune şi ce va trebui să răspund. Dar paşii se îndepărtară de mine şi teama mea mi se păru ridicolă. Îmi făcui curaj şi îi privii îndepărtându-se. Erau doi bărbaţi de statură medie, în salopete şi cu nişte saci uriaşi pe umeri pe care însă îi cărau destul de uşor ceea ce mă făcu să presupun că erau nişte peturi. Da, locul unde necunoscutul îmi dăduse întâlnire era la groapa ecologică a oraşului. Mă cunoştea suficient cât să-şi dea seama că o asemenea propunere nu m-ar fi putut jigni ca pe o oarecare altă femeie din cercul lui de prietene, iubite, etc.De altfel, eu nu mă consideram femeie, eram o fiinţă asexuată pentru care tot ce înseamnă sex nu era tabu ci mai degrabă prezenta dezgust şi dezinteres. Ascunsă în spatele unor haine banale, comune, puteam trece uşor neobservată. Nu riscasem să vin îmbrăcată în unul din obişnuitele mele taioare clasice cu care puteam trece drept o funcţionară de bancă plictisită sau o profesoară acră, neiubită nici măcar de personajele cărţilor pe care le citea şi le recitea sperând să descopere ceva ce a scăpat zecilor de cititori dinaintea ei.Nu eram nimic din toate astea: păream o femeie angajată cu ziua din zecile de localităţi din jurul Bucureştiului ce făceau zilnic naveta spre a procura familiei numeroase rămase acasă o bucată amară de pâine şi o sticlă de fanta.Nu-mi păsa ce ar fi putut gândi despre îmbrăcămintea mea ciudatul meu prieten.I-am spus deja „prieten”.Era el un prieten?El, răsfaţatul marilor scene mondiale, al cărui creaţii vestimentare umpleau de încântare zeci de spectatori şi care făceau tinerele adolescente să viseze la şansa de a putea defila într-o bună zi pe podium prezentându-i-le…El, care doar îmi bănuise chipul, ce-ar fi putut crede despre mine, despre stilul meu vestimentar pe care nu-l putea cunoaşte dar îl putea deduce din tonul discuţiilor lungi, prelungite până târziu în noapte.Îşi imaginase oare vreodată că şi eu as visa să-i port vreuna din creaţiile care-l făcuseră celebru?Îsi imaginase că o rochie de-a lui m-ar putea schimba întru totul sau dorea ca prin simpla mea acceptare de a mă afişa la una din sindrofiile despre care vorbeau a doua zi toate publicaţiile de scandal, opera lui ar fi căpătat nobleţea şi spiritualitatea care le lipseau şi ar fi atras o altă categorie de cumpărătoare, total diferită de cea cu care era familiarizat, a pseudovedetelor, a celor ce se autointitulau cu generozitate „artişti” doar pentru că nu ştiu ce piesă a lor stătuse o săptămână într-un top local? Nu ştiu, ştiu doar că nu aş fi acceptat niciodată să apar nici la acele petreceri nici îmbrăcată în una din creaţiile sale unicat, dar nici într-unul din costumele mele de serie, cărora ştiam întotdeauna să le adaug ceva din personalitatea mea încât ele deveneau unice pe vecie. Îmi schimbasem hainele dar nu renunţasem la ceas care continua să-mi arate că timpul de întâlnire fusese depăşit cu 15 minute.Era oare cazul să renunţ? Să-i şterg apoi contul şi să uit că am stat de vorbă atâtea ore şi că împreună pusesem la care un proiect profesional unic avantajos atât pentru el cât şi pentru mine?Mă îndreptai spre locul unde îmi parcasem vechiul meu opel gri în ton cu peisajul din jur, trecând aproape neobservat.Mergeam cu paşi grăbiţi, furioasă că am căzut în capcana acestui cuceritor de duzină invidiat, adulat, dorit. Da, da, nicidecum marele creator de modă controversat, fascinant, carismatic. În sfârşi, iată-mă ajunsă lângă maşină.Acţionez telecomanda, mă aşez, îmi aranjez centura şi introduc cheia în contact.În clipa aceea, aud câteva claxoane puternice foarte aproape de mine, nervoase, ca şi cum aş fi ocupat locul de parcare al cuiva. Întorc capul furioasă.

*

Trebuie neapărat să văd cine e …femeia, acritura care se ascunde în spatele unui pseudonim, care crede că mă cunoaşte…care îşi permite să mă denigreze în halul acesta, îşi permite să nu fie de acord cu nimeni din cei care mă apreciază, mă laudă şi, cel mai important, îmi cumpără creaţiile, colecţii întregi, fără să excludă nimic din ele…Doar pentru că ele poartă semnătura mea.Cine e femeia asta?

(Va urma)