Ar
fi trebuit să-i spun că propunerea de a te întâlni pentru prima dată într-un
asemenea loc , nu era chiar ceva obişnuit. Sau că nu îmi stă în caracter să-mi
dau întâlnire cu necunoscuţi, chiar dacă am stat de vorbă multe ori înainte ca
doi buni prieteni, care s-au cunoscut cândva şi după ani şi ani de absenţă din
varii motive, s-au revăzut şi au simţit că au pierdut ani buni căutându-şi un
rost aiurea în loc să privească în jur sau în oglinda propriului trecut cu mai
multă răbdare şi atenţie. Aş fi putut să neg că doresc să-l văd în carne şi
oase şi că făptura lui din cuvinte îmi este suficientă ca să-mi asigure
supravieţuirea făpturii mele de cuvinte-În rest, ce mai conta? Că aveam sau nu un
chip real, că ne hrăneam ca orice animal cu carne şi ne potoleam setea cu apă,
că aveam nevoie de igienă, de haine spre a ne acoperi goliciunea, de cuvinte
spre a ne descoperi goliciunea, emoţia, de voce, spre a ne trăda emoţia, de
alte cuvinte, spre a ne ascunde emoţia?Ce mai conta de vreme ce streapteasul
acel verbal mă adusese în această postură în care n-as fi crezut niciodată că
voi ajunge, eu, adepta unor principii rigide, incorsetată în prejudecăţi, cum
spuneau prietenii de vârsta mea, sobră ca o madonă, intangibilă, inabordabilă,
situându-mă parcă dincolo de mode şi timp, încremenită în vârsta de 30 de ani
ca un fetus într-un borcan cu formol, incapabil să crească şi să spargă pereţii
borcanului dar în acelaşi timp, refuzând disiparea materiei din care era
compus, etern în nemurirea lui , atât de departe de cele două fiinte care-l
zămisliseră, purtând în ele virtualitatea unei existenţe ce i se refuzase pe
veci. Da, devenisem conştientă de mine abia acum, graţie lui, necunoscutul pe
care în urmă cu câteva luni, n-aş fi acceptat niciodată să-l cunosc, să-l
întâlnesc, să-i dau o şansă lui şi tuturor celor îngrijoraţi de starea de mumie
spre care tindeam încet-încet să devin, părinţi, rude, prieteni sau pseudo-prieteni,
amatori să-şi lege numele de atragerea mea în capcana unei relaţii ce ar fi
putut duce la căsătoria mea. De fapt s-ar fi putut şi mai rău: mi-ar fi putut
cere să ne vedem într-un parc, pe o stradă aglomerată, în centru, la un club,
în faţa unei statui sau în orice alt loc lipsit de inspiraţie unde de obicei se
formează cupluri, se nasc sau mor iubiri sau simple relaţii ce , asemenea unor
libelule, şi-au terminat scurtul lor ciclu de evoluţie şi se îndreaptă spre
alte faze de evoluţie, sperând să aibă şansa unei existenţe mai generoase.
Peisajul dezolant din jur mă înspăimânta, dar n-aş fi recunoscut pentru nimic
în lume teama difuză ce se insinua în mine cu viclenie şi îmi bloca încet
gesturile încât auzind paşi în spatele meu mi-era teamă să întorc capul de
parcă respectivii inşi ar fi venit cu ordine precise în privinţa mea, să mă
captureze, să mă înlănţuie, să mă aresteze şi apoi să mă supună unui
interogatoriu la care nu ştiam ce întrebări mi se vor pune şi ce va trebui să
răspund. Dar paşii se îndepărtară de mine şi teama mea mi se păru ridicolă. Îmi
făcui curaj şi îi privii îndepărtându-se. Erau doi bărbaţi de statură medie, în
salopete şi cu nişte saci uriaşi pe umeri pe care însă îi cărau destul de uşor
ceea ce mă făcu să presupun că erau nişte peturi. Da, locul unde necunoscutul
îmi dăduse întâlnire era la groapa ecologică a oraşului. Mă cunoştea suficient
cât să-şi dea seama că o asemenea propunere nu m-ar fi putut jigni ca pe o
oarecare altă femeie din cercul lui de prietene, iubite, etc.De altfel, eu nu
mă consideram femeie, eram o fiinţă asexuată pentru care tot ce înseamnă sex nu
era tabu ci mai degrabă prezenta dezgust şi dezinteres. Ascunsă în spatele unor
haine banale, comune, puteam trece uşor neobservată. Nu riscasem să vin
îmbrăcată în unul din obişnuitele mele taioare clasice cu care puteam trece
drept o funcţionară de bancă plictisită sau o profesoară acră, neiubită nici
măcar de personajele cărţilor pe care le citea şi le recitea sperând să
descopere ceva ce a scăpat zecilor de cititori dinaintea ei.Nu eram nimic din
toate astea: păream o femeie angajată cu ziua din zecile de localităţi din
jurul Bucureştiului ce făceau zilnic naveta spre a procura familiei numeroase
rămase acasă o bucată amară de pâine şi o sticlă de fanta.Nu-mi păsa ce ar fi
putut gândi despre îmbrăcămintea mea ciudatul meu prieten.I-am spus deja
„prieten”.Era el un prieten?El, răsfaţatul marilor scene mondiale, al cărui
creaţii vestimentare umpleau de încântare zeci de spectatori şi care făceau
tinerele adolescente să viseze la şansa de a putea defila într-o bună zi pe
podium prezentându-i-le…El, care doar îmi bănuise chipul, ce-ar fi putut crede
despre mine, despre stilul meu vestimentar pe care nu-l putea cunoaşte dar îl
putea deduce din tonul discuţiilor lungi, prelungite până târziu în noapte.Îşi
imaginase oare vreodată că şi eu as visa să-i port vreuna din creaţiile care-l
făcuseră celebru?Îsi imaginase că o rochie de-a lui m-ar putea schimba întru
totul sau dorea ca prin simpla mea acceptare de a mă afişa la una din
sindrofiile despre care vorbeau a doua zi toate publicaţiile de scandal, opera
lui ar fi căpătat nobleţea şi spiritualitatea care le lipseau şi ar fi atras o
altă categorie de cumpărătoare, total diferită de cea cu care era familiarizat,
a pseudovedetelor, a celor ce se autointitulau cu generozitate „artişti” doar
pentru că nu ştiu ce piesă a lor stătuse o săptămână într-un top local? Nu
ştiu, ştiu doar că nu aş fi acceptat niciodată să apar nici la acele petreceri
nici îmbrăcată în una din creaţiile sale unicat, dar nici într-unul din
costumele mele de serie, cărora ştiam întotdeauna să le adaug ceva din
personalitatea mea încât ele deveneau unice pe vecie. Îmi schimbasem hainele
dar nu renunţasem la ceas care continua să-mi arate că timpul de întâlnire
fusese depăşit cu 15 minute.Era oare cazul să renunţ? Să-i şterg apoi contul şi
să uit că am stat de vorbă atâtea ore şi că împreună pusesem la care un proiect
profesional unic avantajos atât pentru el cât şi pentru mine?Mă îndreptai spre
locul unde îmi parcasem vechiul meu opel gri în ton cu peisajul din jur,
trecând aproape neobservat.Mergeam cu paşi grăbiţi, furioasă că am căzut în
capcana acestui cuceritor de duzină invidiat, adulat, dorit. Da, da, nicidecum
marele creator de modă controversat, fascinant, carismatic. În sfârşi, iată-mă
ajunsă lângă maşină.Acţionez telecomanda, mă aşez, îmi aranjez centura şi introduc
cheia în contact.În clipa aceea, aud câteva claxoane puternice foarte aproape
de mine, nervoase, ca şi cum aş fi ocupat locul de parcare al cuiva. Întorc
capul furioasă.
*
Trebuie
neapărat să văd cine e …femeia, acritura care se ascunde în spatele unui
pseudonim, care crede că mă cunoaşte…care îşi permite să mă denigreze în halul
acesta, îşi permite să nu fie de acord cu nimeni din cei care mă apreciază, mă
laudă şi, cel mai important, îmi cumpără creaţiile, colecţii întregi, fără să
excludă nimic din ele…Doar pentru că ele poartă semnătura mea.Cine e femeia
asta?
(Va urma)
