INCREDIBILA ŞI TRISTA POVESTE A CANDIDEI
GARSONIERE ŞI A NESĂBUITEI SALE PROPRIETARE
“Am stiut! Am ştiut-o,
de când am văzut-o intrând pe uşă cu cheile zornăind fericite în mâna ei ca
nişte bijuterii vechi aşteptând să renască in mâna unui bijutier de geniu! Am
ştiut că între noi se va naşte o poveste de iubire copleşitoare! Am
iubit-o din prima clipă…Îi auzeam de departe motorul, ferestrele mele luminoase
o urmăreau nerăbdătoare în timp ce găsea cu greu un loc de parcare pentru
Rosinanta ei de la second hand, începeam să mă tulbur când ea intra în scara
blocului, urca scările şi fiecare pas al ei pe trepte era ca o mângâiere pe
cărămizile mele care incepeau sa vibreze ca si cum ar fi presimţit un
cutremur.Emoţia mea creştea când se auzea cheia in uşă ca si cum ar fi
fost un preludiu al unei aventuri care incepuse din clipa în care eu , o
garsonieră confort II de la periferie, devenisem proprietatea ei, iar Ea,
stăpâna mea. Câtă voluptate simţeam când , obosită işi arunca geanta pe parchet
şi apoi se spijinea de mine languroasă pentru a-şi azvârli nervoasa pantofii!Eram
atât de copleşită de frumuseţea gesturilor ei incât nu băgam in seamă zgâraieturile
pe care tocurile ei ascuţite mi le lăsau pe obraji. Nici ea nu observa când imi
curgeau lacrimi şi nimeni nu venea niciodată să mi le şteargă. O auzem
spunand:”Uf!Iar a uitat vecina de sus apa deschisa in baie….O sa-mi cada tot
varul de pe pereţi!” Dar deşi nu făcea nimic pentru a-mi şterge lacrimile şi
mucegaiul care mă acopereau din zi in zi incât arătam tot mai imbatranită şi
neglijentă, atenţia ei mă măgulea.Uneori, noaptea târziu, vara mai ales, imi
deschidea ferestrele, se rezema de mine cu grija ca să nu-si zdrelească unghiuţele
de lemnul crăpat al pervazului şi rămânea mult timp privind strada. Vorbea la
telefon, se preocupa de viitorul meu, voia să mă aducă într-o stare
“acceptabila”, îi spunea EA cuiva necunoscut de la celalalt capat al
firului.Vai, ce demodată sunt! Am rămas cu expresia asta, de pe vremea telefoanelor
clasice, cu fir…acum, şi ele, ca şi mine, garsonierele confort II, sunt pe cale
de dispariţie. Rămâneam fermecată de grija ei incat , atunci cand isi căuta
prin dulapul săpat chiar in peretele mele lucrurile, aplecându-se adânc
deasupra lui, incât ii sorbeam cu nesat parfumul de femeie tânără si singură,
trăiam momente cumplite si ma abtineam cu greu să nu-mi plesnească de emotie ţevile
de apa care ma traversau. Intr-o seară, insa, emotia care m-a cuprins cand Ea
s-a aplecat ca de obicei să-şi caute desuurile in sertare, a fost atat
de puternica incat s-a intamplat ireparabilul. Dragostea mea tinuta in frau
atata timp, iubirea mea secreta de care nu stiau nici scarile de pe hol, nici
soneria, nici faianta din baie, nici firele de curent electric, a izbucnit:
nemai suportand intensitatea sentimentelor mele, tevile de apa calda s-au
spart, apa a ţâsnit din peretii mei inundand brusc covorul , holul ,
prelingandu-se până pe scări, spre disperarea Stăpânei mele care nu ştia ce să
facă mai întâi. Aş fi vrut să inteleagă in fine cât de serioase sunt
sentimentele mele şi ce intenţii de viitor am, cât de mult aş fi vrut să mă
transform într-un apartament cu doua camere central, pentru a-i aduce ei fericirea
visată. Dar ea era furioasă, dădea telefoane in stanga si in dreapta incât mă
temeam că in curand voi fi demolată şi dusă căramidă cu cărămidă la Groapa de
gunoi sau furată noaptea şi revândută in piaţă pe un pret de nimic şi că din
dragostea mea nu va mai rămâne nimic, nici macar un poem mâzgălit noaptea de un
aurolac pe peretele exterior.
Spre mirarea mea, dupa ce un băiat amabil din
vecini a oprit sursa lacrimilor mele, a doua zi au venit alti băieţi, care
mi-au făcut operaţii estetice, mi-au întinerit tenul, mi-au cumparat toalete
noi de parca urma să particip la nunta altor garsoniere, mi-au înlăturat cu
graţie şi talent, cel putin zece ani de pe umeri incât mă simţeam sigură pe
mine să mai impart încă zece ani de-acum încolo căsnicia sau, mă rog, logodna
neoficială cu Stăpâna mea, imi redobândisem respectul de sine şi încrederea in
viaţă şi in viitor.
Dupa ce am suportat cu stoicism zile intregi tropaiturile
bocancilor meşterilor pe podeaua mea delicată, după ce am auzit atatea
injurături şi cuvinte vulgare incat trebuia sa-mi astrup urechile spre a nu-mi
pierde bunul-simt si educatia cu care ma invatase stapana mea, au plecat…In
sfarsit..Abia asteptam sa aud tropaiturile pasilor ei micuti, sa recunosc
motorul Rosinantei, sa -mi las obrajii proaspat machiati zgaraiati de tocurile
pantofilor ei, sa se sprijine melancolic de mine, sa-mi deschida lasciv
ferestrele ca si cum ar urma o scena de streaptease….
In sfarsit, am auzit cativa pasi, pasi usori de
femeie, pasi grei ai unui barbat.Se apropie. Se aude o cheie in usa, alta decat
cea cu care eram obisnuita.Usa se deschide si isi fac aparitia un barbat si o
femeie, straini, necunoscuti care dupa ce imi lauda frumusetea,
eleganta,prospetimea culorilor, se saruta si fara pic de jena, se arunca unul
spre celalt intr-o lunga imbratisare, in timp ce din peretii mei proaspat
zugraviti incep sa se scurga incet dar sigur, rauri de lacrimi spre cei doi
indragostiti…
Era ultima mea răzbunare împotriva celei care ,
fără să se justifice, fără să se simtă vinovată, fără să vină să-şi ia măcar
rămas-bun, mă vânduse.
