28 octombrie, 2013

Ceva imposibil de uitat

Nimeni nu scapă de uitare, este ca o boală contagioasă care se tot ţine scai de tine:uiţi şi ceea ce vrei să uiţi şi uiţi şi ceea ce n-ai fi vrut să uiţi niciodată.Şi faptul că acea senzaţie atât de plăcută revine tot mai rar şi doar în anumite împrejurări, doare imens, mai mult decât durerile trăite, trecute, uitate...Şi totuşi, există ceva ce nu se uită, legat strict de domeniul personal pe care îl posedăm în adolescenţă, pe care nu ştim să-l administrăm cum trebuie, dacă nu este cineva avizat lângă noi care să ne înveţe regulile de păstrare şi chiar de sporire a uriaşului capital sentimental pe care îl avem la această vârstă şi pe care, vai, îl pierdem repede sau îl tranzacţionăm prost şi ne trezim în faliment sentimental, dispuşi să împrumutăm, de la alţii sau, şi mai grav, să mimăm sentimentele.Şi totuşi, acel ceva de care spuneam de neuitat pentru mine este cineva care odată, te-a făcut odată să te simţi special, te-a ajutat să te cunoşti, să-şi conştientizezi calităţile, darurile, să vezi cu alţi ochi ce este în jur, să simţi cum creşti, cum sporeşti, cum iubeşti tainele adolescenţei.Nu e dragoste, e mai mult, e prietenie ceea ce nu se uită.E vorba despre tine, Carmen.Aş fi vrut să mă însoţeşti în drumurile vieţii, să.ţi spun ceva, să-mi răspunzi ceea ce păreai că ştii mai bine decât oricine.Mă întreb cine îşi mai aminteşte de tine, carmen_Bătrâna ta mama mai plânge probabil la mărmântul tău.Poate fratele tău.Poate el...cel vinovat de grăbita ta plecare.Eu nu ţi-am văzut mormântul.Pentru mine Carmen, ai fost şi vei rămâne unica  şi adevărata mea prietenă.Care nu ai minţit, nu ai ascuns adevăruri, nu ai înşelat, nu ai trădat pe nimeni, dar toţi te-au trdădat.Carmen, mi-e foarte dor de tine şi de îndepărtata noastră adolescenţă pe care am fi putut-o retrăi din când în când dacă nu ai fi ales să pleci.Dacă măcar ar exista cineva căruia să-i pot vorbi despre tine...Dar nu există şi atunci, carmen, am ales să te evoc aici.