14 octombrie, 2013

LOCURI ÎN CARE AŞ FI PUTUT SĂ EVADEZ

De câte ori n-am spus: "aş fi vrut să nu mă fi născut azi" Sau, "aş fi vrut să mă fi născut în alt timp, alături de alţi oameni..." Dar niciodată nu ne ducem gândul până la capăt, de parcă ne-ar fi teamă de ceea ce am putea descoperi despre noi înşine.Am fi rămas aceeaşi, am fi avut aceleaşi bucurii sau poate chiar mai mari? Am fi putut ţine la distanţă micile dureri care uneori ne împovărează enorm şi ni se par cele mai mari din lume, şi am fi avut parte doar de fericire?
Mă întreb de multe ori unde este locul, unde sunt locurile, timpurile care mă caută, mă aşteaptă şi speră ca într-o bună zi eu să sosesc în sfârşit.
Am avut de mult ori senzaţia unor locuri în care am mai fost şi care parcă mă cunoşteau şi îmi simţiseră lipsa.
Eram într-un orăşel din  sudul Franţei, Grace, orăşel renumit prin producţia de parfumuri, fiecare locuitor având propria distilerie unde producea parfum care dacă ar fi avut norocul să poarte numele unei dive, ar fi ajuns foarte repede să-i aducă celebritatea orăşelului şi producătorului său acum anonim.Mă oprisem la o intersecţie , printre vitrine strălucitoare, cu preţuri de care nu mă puteam apropia şi aşteptam pe alţi membri ai grupului spre a ne îndrepta spre statia de autobuz să revenim la Cannes unde eram cazaţi.Era sfârşitul zilei dar timpul parcă se oprise în loc.În acest început de august, vara era la largul ei şi nu se sinchisea de ora de seara care se aşternea încet-încet.Oraşul era , cu excepţia magazinelor şi a câtorva grupuri de turişti ascunşi în vreun muzeu al parfumului, lipsit de viaţă, părea pustiit, abandonat, avea un aer straniu.Priveam în stânga, era drumul spre Cannes de unde venisem, în dreapta, şoseaua şerpuia undeva în sus, spre alte oraşe în care nu aveam , din păcate, să ajung niciodată, oraşe cu atât mai misterioase, cu cât mie îmi erau inaccesibile. Priveam intens dar nu se zărea nimeni de parcă toţi colegii mei plecaseră fără mine şi mă abandonaseră într-un oraş străin, unde nu cunoşteam pe nimeni, nu ştiam dacă banii îmi ajungeau pentru a înnopta, trădarea lor mi se părea incredibilă, simţeam că ma aduseseră aici cu un scop, spre a spune apoi că mă pierduse, sau că alesem să rămân aici, să fug de ţară de familie de tot, deşi după 1990 termenii de fugă, evadare, rămânere dincolo, şi-au pierdut conotaţiile negative pe care le avuseseră înainte de acest an.Şi totuşi, de ce mă simţeam stingheră, privind când în stânga, când în dreapta drumului de unde nu se ivea nimic, nici o maşină, nici un om, de parcă intrasem într-un vid temporal şi viaţa continua să curgă mai departe, acolo sus, dar fără mine, uitaseră toţi de mine de parcă nu aş fi existat niciodată.Dintr-o dată, am avut aşa ca o străfulgerare, ideea de a privi în susul străzii pe care am şi simţit nevoia să-l suprind într-o fotografie pe care o privesc de multe ori , transpunându-mă în acel timp: era o stradă parcă infinită şerpuind lin printre şiruri de vegetaţie uriaşă, umbrind strada încât părea că nu ai avea loc să treci strivit fiind de acele umbre uriaşe care ciudat creşteau , se apropiau de mine de parcă ar fi vrut să mă cuprindă şi să mă topească în structura lor întunecată.Am reuşit în sfârşit să mă despind din locul acela unde rămpăsesem ţintuită aşteptându-mi colegii şi am traversat strada, fără să mă asigur, căci, oricum, nu venea nimeni de nicăieri şi am trecut de cealaltă parte a străzii mărind paşii şi grăbindu-mă spre o ţintă ce se pare îmi era foarte cunoscută.Mergeam şi vizualizam foarte clar imaginea locului spre care mă îndreptam: acasă! Dincolo de acei copaci era o casă în stilul acela mediteranean, o casă cu multe dormitoare, cu o piscină în faţa ei, pregatită să mă primească pentru baia de la sfârşitul zilei, ma apropiam, vedeam deja  un bărbat făcându-mi semne prieteneşti dintr-unul din numeroasele balcoane, am început să alerg spre el, am deschis braţele spre el, fericită ca după o lungă absenţă...
Atunci am auzit dintr-o dată un amestec de voci în jurul meu, am începu să disting cuvinte în română, în franceză şi chipuri îngrijorate aplecate deasupra mea, cineva îmi masa braţele, altcineva mă obliga să sorb câteva picături de apă în timp ce eu recădeam înapoi în dulcele leşin al amurgului de august întinzând braţele spre un chip care începea să-şi şteargă conturul şi se îndepărta tot mai mult de femeia prăbuşită pe asfaltul fierbinte...