02 martie, 2014

Prima cronica la cartea mea, "Cutia poştală a cerului -"Gustul de cenuşă vulcanică al cuvintelor"


În revista Fereastra din Mizil, în numărul din martie a apărut urmatoarea cronică dedicată cărţii mele, Cutia poştală a cerului, editura ePublisher, 2013,care aparţine poetului şi publicistului , sufletul acestei reviste, domnul Lucian Mănăilescu:
GUSTUL DE CENUŞĂ VULCANICĂ AL CUVINTELOR"
de Lucian Mănăilescu

Cea de a şasea carte de poezie semnată de Maria Postu (Cutia poştală a cerului/Poeme, editura eLiteratura, Bucureşti, 2013), continuă simplitatea arhitecturală a unui templu al emoţiilor ("Maria Badea Postu-nota în România literară nr.16/1997 Andreea Deciu - are curajul de a scrie pur şi simplu, redeşteptând sensibilitatea a ceea ce nu mai bagă nimeni în seamă, emoţia.")
Poeta "se exilează"-după cum remarca Marcel Crihană la debutul editorial (Insomnii molipsitoare,) 1994 în toamnă-"dar nu o toamnă realizată prin imagini cromatice, vizuale, ci o toamnă-iarnă a sentimentelor (a unor finaluri), un anotimp al însingurării, al ceţii, al frigului, al neputinţei de a stabili o comunicare normală cu cei din jur."
Pe coperta a patra a volumului apărut recent, Horia Gârbea păstrează aceeaşi notă apreciativă, notând: " O melancolie intensă trece prin toate poemele din volumul Mariei Postu, înşirându-le ca nişte mărgele pe aţă.(...)Mărturisirole poetei, de o brutală sinceritate cel mai adesea, vizează căderea în timp,întunecarea în care totuşi arta rămâne un posibil refugiu."
De fapt e vorba despre o căutare febrilă a libertăţii în care ne înstrăinăm, mimând fericirea: "acestea sunt steagurile fluturând în ziua victoriei,/ acesta e monumentul ridicat în cinstea acelei zile,/acestea sunt oraşele pe care le-au cucerit,/cu milioane de locuitori eliberaţi din captivitatea/singurătăţii,/şi oblşigaţi să spargă între dinţi/fiolele de supravieţuire în doi."(promisiunea unei zile perfecte) Context 
în care sinele se disipează în identităţi străine, în gesturi şi lucruri mărunte, un fel de păpuşi Matrioşka identitatre:"dincolo de masca lui Dorian Gray, dincolo de replicile/lui Stavroghin, de inocenţa lui Alioşa şi/de cuminţenia Margaretei, sunt eu, cea adevărată" (vize pentru fericire); sau " rearanjez o vitrină ameninţată cu prăbuşirea/ şi refac desenele de pe pereţii boutiqu-ului/unde n-ai mai intrat de mult, alung chipurile/rătăcite în oglinda vitrinei şi agăţ de clanţă /un anunţ cu de vânzare totul". (de vânzare totul)
Acele alte chipuri trăiesc în locul poetei, obligând-o la clandestinitate sentimentală: "mi se scoate locuinţa la închiriat/ e o cale foarte lungă/ mă întreb ce vor face viitorii chiriaşi când se vor trezi / cu mine la mijlocul nopţii răsfoind manuscrisele neterminate/derulând casete vechi/ascultând discuri uzate lipind pagini lipsa/ din trecutul meu."(lipind pagini lipsă), "am mers de la un capăt la altul  al camerei/ ca şi cum aş fi traversat planeta/ încercând s-o măsor/dar mereu îmi ieşeau/alte dimensiuni în funcţie de câţi prieteni intrau/ şi ieşeau din memoria mea (...)/ adevăratele călătorii nu se măasoară în ani lumină/ şi în investiţii financiare exorbitante/îi spuneam chipului ostil din oglindă/ care încet-încet se îmblânzea/ şi începea să semene cu mine." (un vârf de ac)
În singurătatea indiferentă dintre eu şi ceilalţi/celălalt, căutarea este mai curând o febrilitate a neantului decât o speranţă: "străinul acela întreabă pe toţi care este drumul / spre paradis, unii întorc capul indiferenţi/ alţii spun că nu vorbesc limba paradisului, cei mai mulţi îl îndreaptă spre stânga, vin alţii şi îl trimit spre dreapta/şi tot aşa când în sus şi când în jos..."(poem în limba paradisului);" pe străzile vieţii mele trec aceiaşi trecători/ ca într-un film derulat până se rupe banda,/aceiaşi trecători pe care nu am avut timp să-i observ/ şi mă resuscitează crezând că am leşinat,/ sună la 112 sau pur şi simplu cheamă poliţistul de serviciu,/unii chiar cred că am murit/ şi în locul meu e altă femeie/ atât de diferită de cea pe care o ştiau ei/ îmi cer să îi prezint femeilor din mine,/ tu pe care o preferi,/ pe cea în alb,pe cea în roşu ori pe cea în alb?"(câţi ani de fericire mai am)
Gustul pregnant de cenuşă vulcanică al cuvintelor lasă să se banuiască incandescenţe profunde, tensiunile acumulate sub crusta anonimatului cotidian, cu labirinturile sale de oglinzi:"se spărgea câte un bibelou din vitrină/în urma trecrerii tale prin oglinzile pe care le aşezam naive/capcane în care speram să cad într-o noapte "(poate am trecut de mii de ori)
Feminitatea devine însă în jocul de-a v-aţi ascunselea nu doar intim ( "ascunzându-mă în spatele cărţilor /ca în spatele unor operaţii estetice nereuşite"; trăiesc într-un cer de forma unei nuci despre care se spune/că ar avea gust bun/nu voi şti niciodată dacă trăiesc /sau nu sunt decât o pată pe planşeta unui arhitect orb", etc) ci şi într-o variantă holly-woodiană a vieţii de zi cu zi, care transmite în direct totul despre " femeia ascunsă în spatele tejghelelor ci chinezării şi alte kitdchuri/femeia în uniformă de soldat ori femeia travestită/ascunzându-şi feminitatea sub un nor de fum/şi o curea uriaşă de piele sintetică."
Desigur, se mai poate trăi într-un tablou neterminat, în care poţi să-ţi colorezi sufletul:"aveam pielea de pânză cu mios de clei/de parcă murisem şi fusesem îmbălsămată/iar tu veniseşi la înmormântare/cu tuburi de culori în mână/în loc de flori."(tablou neterminat).Şi se mai poate muri, în scrisori neexpediate (cutia poştală a cerului e doldora de scrisori necitite"), definind femeia imaginară "femeia astfel descompusă şi recompusă zilnic "(cuvinte de care am absolută nevoie)
Poate că uneori e târziu în poezia Mariei Postu, dar acel târziu are nobleţea lacrimii care,în mod paradoxal, nu defineşte nefericirea, ci aviditatea fericirii.Precum în superbul poem intitulat călătorind spre halta Şoimul: " călătorind cu vagonul de clasa a treia/ trebuia să cobor la halta Şoimul/ciudat nume a cărui profunzime mi-a scăpat întotdeauna/Şoimul ar putea fi o haltă spre o destinaţie necunoscută/ar putea fi numele unei menajerii ciudate/unde rar coboară cineva/iar de urcat, n-o făcea nimeni,/pentru că toţi se urcau din cea mai de sud staţie/dincolo de care începea o altă lume, se vedeau prin ceaţă/siluetele unor metropole mai îndepărtate ca steaua polară,/pierdeam ore întregi stând cu ochii lipiţi de geamurile nespălate/ale trenului de clasa a treia încercând să identific/ în oraşele acelea suprarealiste semnele vieţii,/pe cineva care să mă recunoască şi să-mi trimită chemare,/treceau astefl nopţi întregi când eu călătoream prin câmpia îngheţată/spre halta Şoimul, oraşele acelea se apropiau şi se îndepărtau de mine/ca nişte fete morgana,/staţia Şoimul se muta, se juca vicleană cu mine,/ şi acum când pot călători atât de repede în cele mai exotice oraşe,/ea îmi face semn cu un râs hâd şi mă ceartă/că degeaba încerc să aflu/în ce galaxie s-a mutat, degeaba încerc s-o conserv/în formolul unui poem de clasa a treia..."
Tristeţea, în cazul poetei Maria Postu, poartă rochia de bal a iubirii.




Trimiteți un comentariu