CĂLUGĂRUL NEGRU de ŞERBAN TOMŞA

De la Istoria Hieroglifica de Dimitrie Cantemir la Călugarul negru de Şerban Tomşa

Pendulând între diferite moduri de a începe această cronică, am optat pentru cuvintele pe care însuşi autorul le spunea despre Borges, unul dintre marii autori admiraţi de el (de altfel unul dintre personaje, Ricki, este supranumit Borges) şi consider că ele exprimă foarte bine esenţa cărţii lui Şerban Tomşa:”Textele lui Borges sunt înţesate de idei, sugestii şi teme. O singură povestire a argentinianului conţine in nuce câteva cărţi bune”. Într-adevăr, acest roman conţine în sine câteva cărţi bune şi nu avem pretenţia de a le epuiza pe toate ci de a încerca să completez galeria interpretărilor diverse pe care le-a suscitat acest roman până acum. Ca şi în romanul anterior, Gheţarul (editura Cartea românească, 2009) regăsim aici oraşul imaginar, aceeaşi lume debusolată, în goana după senzaţii, o lume atinsă de molima degradării şi a viciului mascat sub falduri luxoase şi vulgare, dezvăluindu-şi cu atât mai pregnant putreziciunea , o lume în aşteptarea unui salvator care vine doar din partea celui ce guvernează Regatul Cuvântului.

Romanul prezintă interes şi poate fi citită şi de un lector inocent,   nefamiliarizat cu numele mari de autori vehiculate în carte,  prin senzaţionalul întâmplărilor şi intriga poliţistă, la prima vedere. În schimb, unui lector avizat  cartea îi va  dezvălui savoarea şi magia cu care îl va ţine captiv preţ de câteva ore când durează lectura paginilor, concomitent cu încercarea automată de desluşire a sensului Cărţii şi Cărţilor asimilate şi infuzate discret în structura  textura cărţii.

 După parcurgerea celor câteva sute de pagini, pe nerăsuflate, cum mi s-a întâmplat mie, nu poţi să nu observi arhitectura deosebită a textului. La prima lectură şi mai ales la reluarea ei, ţi se dezvăluie  unui ţinut imaginar având atributele geografice ale realului dar beneficiind de inserţia de fantastic prin insolitul întâmplărilor şi dimensiunea dublă a personajelor care pendulează între lumi diferite ce se ating uneori iar alteori se despart . E lumea veche, antică, fascinantă pe care vrea s-o scoată la lumină din siturile arheologice Erhan,  e lumea celor care trăiesc după principiul carpe-diem şi e lumea lui Oreste şi a prietenilor săi pe care i-aş numi apostolii săi, dornici să purifice imaginea oraşului prin căutarea Alesului. Dar pentru înţelegerea personajelor trebuie căutată o cheie căci ele  sunt altceva decât par şi ca în romanul lui Dimitrie  Cantemir, Istoria hieroglifică, ele întrupează ipostaze umane având semnificaţii pozitive şi negative,  ceea ce mă determină să numesc această carte un adevărat Roman de Renard al secolului XXI. Cititorul este condus cu pricepe de personajul narator pe o mulţime de linii imaginare circulare care comunică între ele prin firele narative, dar toate converg spre centrul ţinutului şi al romanului reprezentat de cabana ospitalieră în care este izolat, aparent spre a fi protejat de consecinţele unor crime pe care nu le-a pricinuit, personajul narator. Regăsim aici o temă kafkiană, aceea a vinovatului fără vină dar nu este singura. Acesteia i se adaugă pe parcurs tema căutării propriei identităţi, personajul narator fiind ignorant sau mai bine zise neîncrezător în misiunea pe care o are de îndeplinit, tema sacrului camuflat în profan căci ce altceva semnifică acea pădure care înconjoară cabana în care Oreste-Omer îl întâlneşte pe bizarul vânător,  un alt fel de maestru iniţiator care completează  seria maeştrilor cu nume de scriitori celebri care îl ajută pe personaj să-şi conştientizeze menirea. Rolul vânătorului este acela de a face legătura dintre cele două lumi, cea de jos, o Gomoră modernă, şi cea de sus în care puţini au acces, lucru sugerat şi de situarea cabanei, locul sacru, într-o zonă puţin accesibilă. Misiunea acestuia după ce este investit ca Succesor al Călugărului Negru, va fi aceea de a scrie în Cartea Memoriei preluată de la Călugărul Negru, „ de a alege fiinţele care trebuie să apară în Cartea vieţii sau să fie şterse din aceasta.”(p.266).

Oraşul despre care personajul narator observă că exercită o stranie atracţie prin faptul că „nicăieri în altă parte nu erau mai vizibile decât aici spaima oamenilor şi înclinaţia lor spre jocul cu măşti” (p. 38), este locul unde se înfruntă Binele şi Răul, Adevărul şi Minciuna, Viciul şi Puritatea, Grotescul şi Absurdul, Visul şi Coşmarul . În timp ce Răul îmbracă diferite forme de manifestare, Binele are puţini reprezentanţi, cel mai important mesager al Binelui fiind personajul narator, o ipostază modernă a Inorogului lui Dimitrie Cantemir într-o nouă cetate a Epithimiei unde viciile par inepuizabile.. În această lume întoarsă pe dos în care sunt sancţionate corectitudinea morală şi altruismul,(vezi acţiunile din Ziua Ţapului culminând cu pedepsirea croitorului Picioruş, „-Doamnelor şi domnilor, îl acuz pe Picioruş, croitorul, de prea multă virtute, a anunţat cu voce tare domnul Rusos.Omul acesta încalcă toate principiile existenţei într-o comunitate.Nu are amantă, nu iese la cârciumă, nu minte, nu fură, nu înşală pe nimeni, chiar dacă ar avea motive să o facă.”(p.127) apariţia unui lanţ de crime este logică şi accentuează haosul generat de dominaţia Viciului şi a instinctelor. Se confirmă pe deplin afirmaţia lui Goya, „Somnul raţiunii zămisleşte monştri”. Precum marele pictor atins de surzenie şi retras într-un oraş din Franţa, departe de o Europă bântuită de conflicte şi războaie, şi personajul-narator, Oreste-Omer, se refugiază, departe de infernul distrugător al oraşului,  într-un spaţiu în care visul alternând cu coşmarul, îi modelează personalitatea şi îl obligă să ia cunoştinţă de adevărata lui structură sufletească căreia i s-a conferit un sens nobil, incredibil într-o lume postdecembristă care pare că nu mai crede în miracole, în vinovaţi şi în vinovăţii. Zadarnic încearcă personajul narator susţinut de un grup de prieteni şi ei cu preocupări bizare, să contribuie prin slabele sale mijloace spirituale să ordoneze această lume: Răul susţinut de edilii ţinutului pare să macereze orice tendinţă salvatoare, de la organizarea acelor ceremonii fastuoase, pantagruelice până la furtul ochilor lui Allah, un simbol justiţiar, ce se dorea un fel de sancţionare al celor păcătoşi de tipul :memento mori şi pune capăt desfrâului şi lipsei de respect faţă de orice fel de lege.

Una din cheile despre care vorbeam, nu singura, pentru a descifra mesajele atât de adânc încifrate ale cărţii ne este oferit chiar la începutul cărţii din primul mesaj al enigmaticei  Ni Ma, mesaje care riscă să rămână nedescifrate dacă uităm să  le corelăm cu restul naraţiunii. Ea îi atribuie aceste cuvinte personajului narator pe care nu îl cunoaşte decât indirect;”Prietenul este un iniţiat care a uitat să rămână înfipt în materie, pentru că aici are o misiune”.(p.36) Citind în această cheie tot ceea ce (i) se întâmplă personajului principal şi celorlalte care ca nişte apostoli au darul de a-i revela acestuia misiunea ce o are de îndeplinit, sensurile romanului, la prima lectură estompate şi ascunse sub vălurile unei intrigi poliţiste şi complicate, încep să se clarifice. Întors în oraşul unde ratase cândva cea ce ar fi putut fi marea iubire, Oreste însuşi încearcă să descifreze în ce constă misterul acestui oraş care în contrast cu frumuseţea sa, este un loc atât de greu de păcate şi pare locuit de spirite malefice ce coboară din trecut şi terorizează liniştea locuitorilor care astfel îşi pierd fără să vrea omenescul simţindu-se osândiţi şi condamnaţi de acei ochi ai lui Allah din piaţa oraşului:”Oraşul acesta avea ceva vechi şi fascinant, de parcă aici ar fi locuit faraonii Egiptului, închinându-se la Amon-Ra, şi evreii deşertului, cu Iahve al lor, dar ar fi plecat în masă, lăsând casele şi grădinile tătarilor şi turcilor care veniseră obosiţi din stepă şi voiau să se odihnească vreo câteva sute de ani.”Acest loc de o stranie frumuseţe, o frumuseţe maladivă, „strălucea orbitor ziua în soarele meridional şi poleit, noaptea, de luna care nu se dezlipea de pe cer.”Frumuseţea acestui peisaj care realizează un contrast puternic cu ororile şi putreziciunea moravurilor este încă un argument pentru a continua comparaţia cu Istoria Hieroglifică nu numai la nivelul personajului principal ci şi al valorii simbolice a toposului. Aici revine Oreste pentru a o căuta pe Ioana, iubita pierdută înainte de a-şi fi câştigat acest nobil statut, dar tot aici începe şirul evenimentelor care îl vor obliga să afle cine este şi care este menirea lui. Începutul aventurii se bazează pe o confuzie:datorită asemănării, el este confundat cu altcineva, Oskar Omer şi obligat să joace rolul acestuia, confirmând apetenţa pentru măşti a locuitorilor acestui oraş. Cum ar putea fi altfel când cele mai multe personaje au o dublură , fără să ştie sau ignorând-o, sacrificându-se în locul ei sau lăsând-o pe acesta să se sacrifice în locul lor, fără să le pese. De la Oreste, până la şeful acestuia Liviu Birtaşu , care are  veleităţi artistice eşuate în cuceriri erotice de duzină care-i gâdilă orgoliul de ins mediocru, urcat pe scara socială prin alte moduri decât meritele personale. Frumoasa şi misterioasa  Sevghin, pare o dublură a Ioanei, fata căutată de Oreste, el însuşi este dublura altcuiva care este ucis sau mai bine zis sacrificat pentru ca eroul să-şi poată îndeplini misiunea aleasă de . Ceilalţi, deoarece, îi spune unul dintre prietenii săi, „nimeni nu alege singur” (p.275).Conducând acţiunea pe diverse paliere narative care comunică prin perspectiva unică a lui Oreste-Omer, Şerban Tomşa simulează inocenţa alături de personajul său în ce priveşte adevărata menire a acestuia pe care încearcă discret să ne-o sugereze prin mesajele ce continuă să vină de la Ni Ma, prin permanentele episoade de evadare în spaţii livreşti sau în ipostaza copilului refugiat din viaţa de adult în miraculosul dulap protector ascunzând ca o cutie magică cele mai frumoase episoade ale unei copilării eterne, dezvăluind de fapt supravieţuirea purităţii în sufletul celui ales să devină un salvator pentru următorii o sută de an, graţie investiturii ce i-o va face Călugărul negru. În acelaşi timp, aceste scurte dar dense episoade narative au rolul de a crea o contrapondere faţă de universul maculat de crimă şi violenţă în care este obligat să trăiască. Înţelegem abia la final că toate aceste planuri obscure converg spre acest moment al întâlnirii cu destinul său de care va trebui să ţină cont de acum încolo.

Situarea romanului în contemporaneitate, în ciuda caracterului alegoric de care vorbeam, este vizibilă de multe ori, prin aluzii la evenimente politice, sociale, schimbări de partide şi mai ales prin titlul biroului la care lucrează Oreste, intitulat „Biroul de proiectare a tranziţiei”.

Se pare că, prin acest final deschis, Şerban Tomşa acordă o şansă omenescului şi speră că triumful  binelui, dincolo de schema convenţională a luptei dintre bine şi rău, reprezintă o aspiraţie eternă a condiţiei umane, care trebuie să învingă în ciuda prezenţei demonicului din noi şi în jurul nostru, care camuflat în ipostaze ispititoare, după cum demonstrează din plin acest roman, continuă să-şi manifeste forţa de seducţie asupra noastră.