De la Istoria Hieroglifica de Dimitrie Cantemir la Călugarul negru de Şerban Tomşa
Pendulând
între diferite moduri de a începe această cronică, am optat pentru cuvintele pe
care însuşi autorul le spunea despre Borges, unul dintre marii autori admiraţi
de el (de altfel unul dintre personaje, Ricki, este supranumit Borges) şi
consider că ele exprimă foarte bine esenţa cărţii lui Şerban Tomşa:”Textele lui
Borges sunt înţesate de idei, sugestii şi teme. O singură povestire a
argentinianului conţine in nuce câteva cărţi bune”. Într-adevăr, acest roman
conţine în sine câteva cărţi bune şi nu avem pretenţia de a le epuiza pe toate
ci de a încerca să completez galeria interpretărilor diverse pe care le-a
suscitat acest roman până acum. Ca şi în romanul anterior, Gheţarul (editura Cartea românească, 2009) regăsim aici oraşul
imaginar, aceeaşi lume debusolată, în goana după senzaţii, o lume atinsă de
molima degradării şi a viciului mascat sub falduri luxoase şi vulgare,
dezvăluindu-şi cu atât mai pregnant putreziciunea , o lume în aşteptarea unui
salvator care vine doar din partea celui ce guvernează Regatul Cuvântului.
Romanul
prezintă interes şi poate fi citită şi de un lector inocent, nefamiliarizat cu numele mari de autori
vehiculate în carte, prin senzaţionalul
întâmplărilor şi intriga poliţistă, la prima vedere. În schimb, unui lector
avizat cartea îi va dezvălui savoarea şi magia cu care îl va ţine
captiv preţ de câteva ore când durează lectura paginilor, concomitent cu
încercarea automată de desluşire a sensului Cărţii şi Cărţilor asimilate şi
infuzate discret în structura textura cărţii.
După parcurgerea celor câteva sute de pagini,
pe nerăsuflate, cum mi s-a întâmplat mie, nu poţi să nu observi arhitectura
deosebită a textului. La prima lectură şi mai ales la reluarea ei, ţi se
dezvăluie unui ţinut imaginar având
atributele geografice ale realului dar beneficiind de inserţia de fantastic
prin insolitul întâmplărilor şi dimensiunea dublă a personajelor care pendulează
între lumi diferite ce se ating uneori iar alteori se despart . E lumea veche,
antică, fascinantă pe care vrea s-o scoată la lumină din siturile arheologice
Erhan, e lumea celor care trăiesc după
principiul carpe-diem şi e lumea lui
Oreste şi a prietenilor săi pe care i-aş numi apostolii săi, dornici să
purifice imaginea oraşului prin căutarea Alesului. Dar pentru înţelegerea
personajelor trebuie căutată o cheie căci ele sunt altceva decât par şi ca în romanul lui
Dimitrie Cantemir, Istoria hieroglifică, ele întrupează ipostaze umane având
semnificaţii pozitive şi negative, ceea
ce mă determină să numesc această carte un adevărat Roman de Renard al secolului XXI. Cititorul este condus cu pricepe
de personajul narator pe o mulţime de linii imaginare circulare care comunică
între ele prin firele narative, dar toate converg spre centrul ţinutului şi al
romanului reprezentat de cabana ospitalieră în care este izolat, aparent spre a
fi protejat de consecinţele unor crime pe care nu le-a pricinuit, personajul
narator. Regăsim aici o temă kafkiană, aceea a vinovatului fără vină dar nu
este singura. Acesteia i se adaugă pe parcurs tema căutării propriei
identităţi, personajul narator fiind ignorant sau mai bine zise neîncrezător în
misiunea pe care o are de îndeplinit, tema sacrului camuflat în profan căci ce
altceva semnifică acea pădure care înconjoară cabana în care Oreste-Omer îl
întâlneşte pe bizarul vânător, un alt fel
de maestru iniţiator care completează seria
maeştrilor cu nume de scriitori celebri care îl ajută pe personaj să-şi
conştientizeze menirea. Rolul vânătorului este acela de a face legătura dintre
cele două lumi, cea de jos, o Gomoră modernă, şi cea de sus în care puţini au
acces, lucru sugerat şi de situarea cabanei, locul sacru, într-o zonă puţin
accesibilă. Misiunea acestuia după ce este investit ca Succesor al Călugărului
Negru, va fi aceea de a scrie în Cartea Memoriei preluată de la Călugărul
Negru, „ de a alege fiinţele care trebuie
să apară în Cartea vieţii sau să fie şterse din aceasta.”(p.266).
Oraşul
despre care personajul narator observă că exercită o stranie atracţie prin
faptul că „nicăieri în altă parte nu erau
mai vizibile decât aici spaima oamenilor şi înclinaţia lor spre jocul cu măşti”
(p. 38), este locul unde se înfruntă Binele şi Răul, Adevărul şi Minciuna,
Viciul şi Puritatea, Grotescul şi Absurdul, Visul şi Coşmarul . În timp ce Răul
îmbracă diferite forme de manifestare, Binele are puţini reprezentanţi, cel mai
important mesager al Binelui fiind personajul narator, o ipostază modernă a
Inorogului lui Dimitrie Cantemir într-o nouă cetate a Epithimiei
unde viciile par inepuizabile.. În această lume întoarsă pe dos în care sunt
sancţionate corectitudinea morală şi altruismul,(vezi acţiunile din Ziua
Ţapului culminând cu pedepsirea croitorului Picioruş, „-Doamnelor şi domnilor, îl acuz pe Picioruş, croitorul, de prea multă
virtute, a anunţat cu voce tare domnul Rusos.Omul acesta încalcă toate
principiile existenţei într-o comunitate.Nu are amantă, nu iese la cârciumă, nu
minte, nu fură, nu înşală pe nimeni, chiar dacă ar avea motive să o facă.”(p.127)
apariţia unui lanţ de crime este logică şi accentuează haosul generat de
dominaţia Viciului şi a instinctelor. Se confirmă pe deplin afirmaţia lui Goya,
„Somnul raţiunii zămisleşte monştri”.
Precum marele pictor atins de surzenie şi retras într-un oraş din Franţa,
departe de o Europă bântuită de conflicte şi războaie, şi personajul-narator,
Oreste-Omer, se refugiază, departe de infernul distrugător al oraşului, într-un spaţiu în care visul alternând cu
coşmarul, îi modelează personalitatea şi îl obligă să ia cunoştinţă de
adevărata lui structură sufletească căreia i s-a conferit un sens nobil,
incredibil într-o lume postdecembristă care pare că nu mai crede în miracole,
în vinovaţi şi în vinovăţii. Zadarnic încearcă personajul narator susţinut de
un grup de prieteni şi ei cu preocupări bizare, să contribuie prin slabele sale
mijloace spirituale să ordoneze această lume: Răul susţinut de edilii ţinutului pare să macereze orice tendinţă
salvatoare, de la organizarea acelor ceremonii fastuoase, pantagruelice până la
furtul ochilor lui Allah, un simbol justiţiar, ce se dorea un fel de
sancţionare al celor păcătoşi de tipul :memento
mori şi pune capăt desfrâului şi lipsei de respect faţă de orice fel de
lege.
Una
din cheile despre care vorbeam, nu singura, pentru a descifra mesajele atât de
adânc încifrate ale cărţii ne este oferit chiar la începutul cărţii din primul
mesaj al enigmaticei Ni Ma, mesaje care
riscă să rămână nedescifrate dacă uităm să
le corelăm cu restul naraţiunii. Ea îi atribuie aceste cuvinte
personajului narator pe care nu îl cunoaşte decât indirect;”Prietenul este un iniţiat care a uitat să
rămână înfipt în materie, pentru că aici are o misiune”.(p.36) Citind în
această cheie tot ceea ce (i) se întâmplă personajului principal şi celorlalte
care ca nişte apostoli au darul de a-i revela acestuia misiunea ce o are de
îndeplinit, sensurile romanului, la prima lectură estompate şi ascunse sub
vălurile unei intrigi poliţiste şi complicate, încep să se clarifice. Întors în
oraşul unde ratase cândva cea ce ar fi putut fi marea iubire, Oreste însuşi
încearcă să descifreze în ce constă misterul acestui oraş care în contrast cu
frumuseţea sa, este un loc atât de greu de păcate şi pare locuit de spirite
malefice ce coboară din trecut şi terorizează liniştea locuitorilor care astfel
îşi pierd fără să vrea omenescul simţindu-se osândiţi şi condamnaţi de acei
ochi ai lui Allah din piaţa oraşului:”Oraşul
acesta avea ceva vechi şi fascinant, de parcă aici ar fi locuit faraonii
Egiptului, închinându-se la Amon-Ra, şi evreii deşertului, cu Iahve al lor, dar
ar fi plecat în masă, lăsând casele şi grădinile tătarilor şi turcilor care
veniseră obosiţi din stepă şi voiau să se odihnească vreo câteva sute de ani.”Acest
loc de o stranie frumuseţe, o frumuseţe maladivă, „strălucea orbitor ziua în soarele meridional şi poleit, noaptea, de
luna care nu se dezlipea de pe cer.”Frumuseţea acestui peisaj care realizează
un contrast puternic cu ororile şi putreziciunea moravurilor este încă un
argument pentru a continua comparaţia cu Istoria
Hieroglifică nu numai la nivelul personajului principal ci şi al valorii
simbolice a toposului. Aici revine Oreste pentru a o căuta pe Ioana, iubita
pierdută înainte de a-şi fi câştigat acest nobil statut, dar tot aici începe
şirul evenimentelor care îl vor obliga să afle cine este şi care este menirea
lui. Începutul aventurii se bazează pe o confuzie:datorită asemănării, el este
confundat cu altcineva, Oskar Omer şi obligat să joace rolul acestuia,
confirmând apetenţa pentru măşti a locuitorilor acestui oraş. Cum ar putea fi
altfel când cele mai multe personaje au o dublură , fără să ştie sau
ignorând-o, sacrificându-se în locul ei sau lăsând-o pe acesta să se sacrifice
în locul lor, fără să le pese. De la Oreste, până la şeful acestuia Liviu
Birtaşu , care are veleităţi artistice
eşuate în cuceriri erotice de duzină care-i gâdilă orgoliul de ins mediocru,
urcat pe scara socială prin alte moduri decât meritele personale. Frumoasa şi
misterioasa Sevghin, pare o dublură a
Ioanei, fata căutată de Oreste, el însuşi este dublura altcuiva care este ucis
sau mai bine zis sacrificat pentru ca eroul să-şi poată îndeplini misiunea
aleasă de . Ceilalţi, deoarece, îi spune unul dintre prietenii săi, „nimeni nu
alege singur” (p.275).Conducând acţiunea pe diverse paliere narative care
comunică prin perspectiva unică a lui Oreste-Omer, Şerban Tomşa simulează
inocenţa alături de personajul său în ce priveşte adevărata menire a acestuia
pe care încearcă discret să ne-o sugereze prin mesajele ce continuă să vină de
la Ni Ma, prin permanentele episoade de evadare în spaţii livreşti sau în
ipostaza copilului refugiat din viaţa de adult în miraculosul dulap protector ascunzând
ca o cutie magică cele mai frumoase episoade ale unei copilării eterne,
dezvăluind de fapt supravieţuirea purităţii în sufletul celui ales să devină un
salvator pentru următorii o sută de an, graţie investiturii ce i-o va face
Călugărul negru. În acelaşi timp, aceste scurte dar dense episoade narative au
rolul de a crea o contrapondere faţă de universul maculat de crimă şi violenţă
în care este obligat să trăiască. Înţelegem abia la final că toate aceste
planuri obscure converg spre acest moment al întâlnirii cu destinul său de care
va trebui să ţină cont de acum încolo.
Situarea
romanului în contemporaneitate, în ciuda caracterului alegoric de care vorbeam,
este vizibilă de multe ori, prin aluzii la evenimente politice, sociale,
schimbări de partide şi mai ales prin titlul biroului la care lucrează Oreste,
intitulat „Biroul de proiectare a tranziţiei”.
Se
pare că, prin acest final deschis, Şerban Tomşa acordă o şansă omenescului şi
speră că triumful binelui, dincolo de schema
convenţională a luptei dintre bine şi rău, reprezintă o aspiraţie eternă a
condiţiei umane, care trebuie să învingă în ciuda prezenţei demonicului din noi
şi în jurul nostru, care camuflat în ipostaze ispititoare, după cum
demonstrează din plin acest roman, continuă să-şi manifeste forţa de seducţie
asupra noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu