11 octombrie, 2014

Despre frumuseţea uitată a toamnei...




Am ajuns să credem că toamna e un anotimp urât, dispreţuit pentru faptul că ne desparte de vară, că ne obligă să renunţăm la confortul hainelor uşoare de vară, la bucuria de a explora diferite zone ale lumii sau de a ne odihni pe ţărmul altor mări, în fiecare an, sau pe ţărmul aceeleaşi mări, Marea Neagră.Am ajuns să ne identificăm cu un unic anotimp, vara, anotimpul concediilor şi să ne temem de alte anotimpuri care ne aduc atâtea neplăceri: reîntoarcerea la muncă, revederea şefului, a unor colegi care nu ne plac, (ei pe noi şi noi pe ei), curăţenia de toamnă, pregătiri pentru iarnă, şcoala celor mici, reîntoarcerea la vechile ocupaţii şi la un ritm înnebunitor de muncă, sarcini la serviciu, acasă, la bloc, în grădină, etc.Reintrarea în ritm nu este nici uşoară şi nici plăcută dar, dacă avem un pic de fantezie, poate deveni agreabilă.Haideţi să vedem partea plină a paharului:
Ma bucură că trandafirii înfloresc toamna mai abitir decât vara, pentru că le priişte răcoarea toamnei, crizantemele sunt gata să-mi potopească aleile încât mă împiedic de ele când calc pe alei, mirosul strugurilor de pe bolta casei, mă îmbie să-i culeg, să-i savurez, să-i fac must şi să mă bucur de aroma lui, visând la serile de iarnă când, stând la gura sobei sau, de ce nu, lângî calorifer, (haideţi să-i acordăm şi domnului calorifer dreptul la un strop de poezie), voi savura o cană cu vin fiert şi nuci zdrobite cu plăcerea celui ce zdrobeşte tristeţea şi eliberează visul şi bucuria din chingile toamnei.
Mă bucură posibilitatea de a merge prin ploaie imaginându-mi că Bacovia a fost totuşi un pic măcar fericit şi că scopul lui nu a fost doar acela de a-i face nefericiţi pe elevii de liceu.Mă bucură să stau în cameră cu un ceai din frunze de gutui ascultând stropii de ploaie şi citind orice îmi cade în mână sau recitindu-l pe Virgil Mazilescu.
Prefaţă

şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină
din adâncul pământurilor sterpe -curajul şi puterea(omenească)s-au topit ca aburul
şi că probabil voi muri cutremurându-mă(ceea ce dealtfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile)deocam-
dată vai nu pot spune
clipa de faţă. o sucesc o mângâi o bat cu sete. dar sintagmele
stranii în care (se spune că)sufletul meu doarme ca într-o vi-
zuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subţiri care vor
săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra
încetul cu încetul în putrefacţie? degetele subţiri nu mă mai
tulbură


şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc
îmi reiau prin urmare vechea limbă: începând chiar din 

Mă bucură şi ceea ce mă întristează, când aud şuieratul vântului şi mă zgribulesc în haină aşteptând cu nerăbdare să ajung la adăpost.E bine să avem întotdeauna un adăpost, care nu înseamnă neparat un acoperiş deasupra capului ci un acoperiş deasupra sufletului.În care să încapă şi alte suflete.
Toamna are frumuseţea ei profundă pe care trebuie să reînvăţăm s-o privim cu aceeaşi prospeţime ca prima toamnă din viaîa noastră, bucurându-ne de ea ca şi cum ar fi ultima.

Trimiteți un comentariu