04 decembrie, 2014

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=20797
"A nu aplauda în picioare e o idee revoluționară!"

Interviu cu Andrei Şerban


Influentul om de teatru Andrei Şerban (71 de ani) încearcă să educe publicul din România să nu-şi mai rupă palmele la finalul piesei, dacă spectacolul „este o mizerie“.
Aştepţi un sfert de veac până când ai ocazia să-l întâlneşti pe regizorul care ţi-a răsturnat orice ştiai despre teatru. Îţi doreşti să-l cunoşti, fiindcă de numele său, în 1990, se leagă o iluminare cum nu mai trăiseşi. Ziua în care-l cunoşti pică într-o joi, înaintea premierei-eveniment a spectacolului „Omul cel bun din Seciuan“ de la Teatrul Bulandra, acolo unde regizorul de azi pusese ca student „Iulius Cezar“. De atunci, teatrul românesc s-a putut împărţi, simplu, în perioada de dinaintea lui Andrei Şerban şi în cea cu Andrei Şerban. Discutaţi câteva minute, înţelegi că e inoportun, şi nici timp nu e, să-l oboseşti pe septuagenarul cu alură de adolescent şi stabiliţi interviul pentru a doua zi dimineaţă. Faci interviul, afli cât şi-ar dori regizorul să nu mai aplaudăm piesele proaste, cum se vorbeşte evreieşte şi ţigăneşte într-un spectacol cu acţiunea desfăşurată într-un oraş din China, cum îi merge ca profesor la New York, cum va pleca din Bucureşti a doua zi, la cinci dimineaţa, spre Coreea de Sud să monteze un kabuki. Iar în timp ce asculţi febril interviul la căşti, plimbându-te prin Grădina Icoanei, găseşti pasajul în care regizorul spune că Seciuan e România. Şi atunci ştii, pur şi simplu ştii fără tăgadă, că omul cel bun e Andrei Şerban – cel cândva rechemat şi apoi, atât de româneşte, renegat în teatrul pe care-l slujeşte ca un apucat („lucrez prea mult!“). 
 „Weekend Adevărul“: Domnule Şerban, suntem la aproape 12 ore de la premiera spectacolului „Omul cel bun din Seciuan“, a doua dumneavoastră montare a piesei în ţară, prima fiind cea din 1968, de la Piatra Neamţ. Cum e să puneţi această piesă în libertate în România? Facem abstracţie de montarea newyorkeză... Andrei Şerban: În libertate, aţi spus? De fapt, libertate am avut şi-n ’68, când am pus piesa prima dată. Pentru că, pe vremea aceea, Ceauşescu era un liberal. În Vest era considerat ca un fel de eliberator din Europa de Est. Cenzura era foarte slabă! În plus, tancurile ruseşti intrau în Praga, iar spectacolul era un fel de strigăt de disperare pentru ce se întâmpla în momentul acela. Deci eram foarte liberi să exprimăm asta! Iar la New York, evident, cenzura nu există. Acum, spectacolul de la Bulandra pune degetul pe rană, nu?   Un spectacol vorbeşte timpului în care e conceput, observaţi cândva. Văzând noul dumneavoastră Brecht, mă întrebam de unde ştiţi de bombasticul televiziunilor de la noi. Nu bănuiam, la cât sunteţi de ocupat, că vă uitaţi la TV când ajungeţi în ţară... Mă uit la emisiunile politice. Ca oricine, sunt şi eu preocupat de ce se întâmplă în ţară.   Veţi vota la prezidenţiale? Voi fi în Coreea de Sud, dar voi merge la Ambasada României de acolo. Bine, acuma nu ştiu cât contează voturile celor din străinătate...   Acum cinci ani, au fost decisive! De aceea mi-e teamă: că nu vor mai fi de data asta! Să vă răspund. Mă uit la televizor – sunt foarte implicat şi foarte îngrijorat.   În spectacol, norii sunt pe podea, iar florile cresc cu capul în jos, din cer. Aceasta-i România lui 2014, o ţară cu susu-n jos? Mă tem că răspunsul e inclus în întrebare!   OMUL CEL BUN DIN NEW YORK   La conferinţa de presă de după montarea din noiembrie 1968, aţi şocat asistenţa. În Praga strivită de tancurile ruseşti, studentul Ian Palach îşi dăduse foc, iar dumneavoastră aţi spus: „Avem nevoie de o cutie de chibrituri. Cine ne-o poate da?“. Ce doreaţi să aprindeţi? Focul conştiinţei, focul spiritualităţii. Sigur, nu ne putem sacrifica fizic, aşa cum a făcut acel tânăr, care, prin simbolul său, a arătat ce lucru îngrozitor se întâmpla. Dar, ca artişti, ce putem noi sacrifica pentru binele social? E o întrebare, nu un răspuns.  Ce om bun a apărut, în preajma dumneavoastră, după această răzvrătire a lui Andrei Şerban, tinerelul de 25 de ani? A apărut Ellen Stewart, directoarea teatrului La MaMa, care s-a întâmplat să vadă – asta arată care sunt influenţele destinului şi ale norocului unui om – un spectacol de-al meu din tinereţe, la Festivalul Internaţional de la Zagreb, cu studenţi români, Dan Nuţu, Florian Pittiş...   Pittiş, cel care a picat la Teatru când aţi fost dumneavoastră admis! Da! Apoi, Ellen Stewart a venit la Bucureşti, să vadă „Omul cel bun…“. După acest spectacol, m-a invitat la New York, să fac un spectacol la teatrul La MaMa, mi-a obţinut o bursă a Fundaţiei Ford...   E povestea celebră, în care s-a dus şi a obţinut aprobarea de la Dumitru Popescu-„Dumnezeu“... Exact. Deci omul cel bun, îngerul păzitor al vieţii mele, a venit la mine după ce am făcut „Omul cel bun…“, să mă ia în America şi să fac o carieră acolo!     Ana Ularu, „omul cel bun“ din teatru: „Andrei Şerban este un regizor extraordinar” Ana Ularu s-a întors la teatru, cu ocazia rolului titular pe care-l joacă în spectacolul „Omul cel bun din Seciuan” de Bertolt Brecht, montat de Andrei Şerban la Teatrul Bulandra. A făcut o pauză de teatru, pentru că a filmat foarte mult în străinătate - de la Hollywood, până la Nepal. Despre toate acestea a vorbit actriţa în cadrul emisiunii Adevărul Live. În rolurile jucate azi de Ana Ularu şi Vlad Ivanov erau, odinioară, Carmen Galin şi Mitică Popescu. Se pot compara, are vreo noimă?, cele două distribuţii? N-au nicio legătură, decât că şi unii, şi alţii sunt actori excelenţi! Sigur că Mitică şi Carmen Galin jucau într-un spectacol grav, dureros, n-avea deloc tenta asta de umor amar, trist şi sarcastic, despre realităţile care ne înconjoară azi. Pe când Ivanov, Ana Ularu şi Alexandra Fasolă (care este în mod egal o excelentă interpretă a rolului feminin) joacă într-o altă tonalitate, dar calitatea este aceeaşi.   DESPRE ACCENTUL EVREIESC ŞI CEL ŢIGĂNESC   E un fleac, dar, ştiind grija dumneavoastră filigranată pentru orice detaliu, îmi permit să vă întreb unde s-a pierdut traducerea încetăţenită din chineză – Seciuanului îi spunea, pe româneşte, Sîciuan. Poate ştiţi legenda potrivit căreia Pekinul a devenit Beijing la indicaţia lui Ceauşescu. Cu Sîciuanul cine ce-a avut?! E un detaliu, mie îmi suna mai bine cu „e“ decât cu „î“, e doar o preferinţă de moment, nu are nicio simbolistică.   Alt aspect mărunt în economia piesei, dar de o savoare aparte: autenticul accent evreiesc al Rodicăi Mandache, atunci când intră în pielea personajului Doamna Iang. Sunteţi, vorba americanilor, şi  „dialect coach“? E o idee puţin mai complicată. Dacă Seciuan este România, atunci e  clar! Fiindcă dacă există nişte etnii faţă de care avem, noi, românii, o atitudine, în ascuns, atunci acestea sunt ţiganii şi evreii. Şi personajul pe care-l joacă Manuela Ciucur (n.r. – Doamna Shin) are un accent ţigănesc foarte pronunţat. E un fel de comentariu, în sens comic, evident, al modului în care îi privim pe evrei şi pe ţigani.   E o secvenţă în spectacol în care personajul principal feminin îşi plimbă nenăscutul băieţel, îl suie în copac după cireşe, aleargă împreună. E o scenă, cred, pilduitoare pentru modul în care construiţi actul actoricesc – mi-a amintit de „Dansul fetei înecate“ din „Trilogia antică“. Se cizelează greu o astfel de scenă? Acolo textul e aşa de frumos! E o mare oportunitate pentru actriţă să-şi ia răgazul de a vizualiza fiecare mic detaliu al drumului imaginar pe care  l-ar face cu copilul într-o lume ideală. O lume minunată, în care nu există conflicte, războaie, mizerie. E un moment foarte scurt de a cădea într-o iluzie: că aşa ceva e posibil, că putem trăi în Paradis!   Aţi trăit într-o asemenea iluzie? Din când în când, trebuie să trăim în iluzii, altfel, ce ne-am face?!... Ana Ularu şi Andrei Şerban, la o repetiţie cu public pentru „Omul cel bun din Seciuan“ FOTO David Muntean   „LA PREMIERĂ AU FOST GREŞELI TEHNICE“   Să recunoaştem că poruncile noastre sunt prea greu de urmat? – se întreabă un Zeu din „Omul cel bun“. Dar ale dumneavoastră cum sunt? În timpul premierei, sus, la cucurigu, cum se zice, încă mai îndreptaţi detalii legate de lumini… Spectacolul nu este niciodată terminat. Am o senzaţie foarte clară că premiera, cum a fost aseară (n.r. – joia trecută) este un început, nu un sfârşit. La premieră îţi dai seama de lucruri care trebuie corectate, nuanţate, să fie mai subtile ori mai bogate ca expresie... Cred că spectacolul e gata la ultima reprezentaţie, când se scoate decorul. Atunci când e gata ceva, moare. Aşadar, totul este o căutare. Pentru mine, spectacolul e un semn de întrebare, nu un răspuns. La premieră, de pildă, au fost greşeli tehnice, care m-au deranjat – anumite probleme de microfon, le-aţi auzit, nu?   Da! Iar la final, erau atât de agitaţi băieţii de la urmărire încât spotul s-a stins! Spectacolul ajuns la final este un moment de arest, de pauză, de linişte, în care nu se aplaudă. Acel moment e de tranziţie. Din lumea în care ai fost transportat într-o altă energie, altă realitate, la cea în care revii când încep aplauzele. De aceea, ideea asta de a nu te scula în picioare când începi să aplauzi este revoluţionară pentru mine.   Dumneavoastră, ca şi Peter Brook, v-aţi referit în dese rânduri la obiceiul de a ovaţiona orice. Vedeţi bine că nici după 25 de ani nu ne-am dobândit libertatea de a nu aplauda dacă nu ne place... Aţi tot rugat publicul să nu mai sară la aplauze în picioare... Domnule, merg la teatru când pot, pentru că lucrez întruna... lucrez prea mult... şi, de câte ori merg în România la teatru, fie că spectacolul e bun sau prost, indiferent, lumea se scoală şi aplaudă în picioare. Acest fenomen este dezastruos. De ce? Întrucât, pe de o parte, arată vanitatea de spectator – „Mă ridic în picioare ca să vă arăt că am înţeles. EU am înţeles! Sunt ca voi, de-al vostru!“. Dar dacă spectacolul este o mizerie artistică şi o mizerie umană, de ce să se scoale în picioare?! Ca să spună „sunt la fel de mizerabil şi de dobitoc ca voi“?!  Aici e problema! Altă problemă este că, în România, arta e total anihilată de politică în clipa de faţă. Banii pentru cultură sunt ridicoli. Cum au fost de 25 de ani încoace, doar că acum s-au tăiat şi mai rău! Pe de altă parte, asta arată lipsa totală a înţelegerii acestui cuvânt misterios care se numeşte calitate. Merg la teatru sau sunt îndrăgostit de artă pentru o calitate. Alta decât a vieţii mele confuze, frustrate, care e tot timpul în întuneric, fiindcă viaţa noastră este plină de fragmentar şi de confuzie, suntem de acord...   Total! Dar merg la teatru, la expoziţie, citesc o carte sau ascult muzică pentru o altă calitate. În cazul în care mergem la teatru şi vedem mase de oameni care se ridică în picioare şi strigă ca şacalii „Bravo!“ pentru un act fără nicio calitate mă face să cred că ne-am pierdut simţul discernământului în raport cu calitatea. E jalnic ce se întâmplă. Faptul că am adus în spectacol o pancartă pe care scrie „Nu aplaudaţi în picioare, vecinul din spate suferă!“ este ca să educ publicul. Ascultaţi, oameni buni, avem de-a face cu altceva aici! ;   „Vlad Ivanov ar putea să cânte într-o trupă de jazz“   Pe pagina dumneavoastră de Facebook, am audiat varianta newyorkeză a „Omului bun… “, sună a cabaret toată ziua! Se cântă în voie şi la Bulandra, vocea lui Vlad Ivanov e chiar o revelaţie...  Ştiam că Vlad e un cântăreţ profesionist. El ar putea să fie acum pe Broadway şi să cânte într-o trupă de jazz foarte bine. Este foarte rar să găseşti pe cineva care nu este numai un mare actor de teatru şi de film, este şi un cântăreţ profesio­nist. Am folosit prilejul de a-l pune să facă tot ce e capabil!   Vlad Ivanov, un maestru cântăreţ FOTO David Muntean   „Tânărul sosit din Europa de Est ca să schimbe teatrul american“   Cum s-a terminat spectacolul, am fugit glonţ spre Ileana Lucaciu, ştiind că văzuse repetiţiile cu public de astă-vară. Eram curios dacă-şi publicase impresiile. Dragă, mi-a zis dumneaei, nu se scrie niciodată înainte de premieră! Cum vă aveţi cu criticii de teatru (desigur, nu mă refer la prietenul de-o viaţă George Banu!)? La New York, sunt decisivi... New York cred că este singurul oraş din lume în care un singur ziar contează...   „The New York Times“! Acolo sunt sute de critici. Dar dacă scrie „The New York Times“ de rău, a doua zi nu se mai joacă spectacolul.    Când aţi ajuns în SUA, a scris bine de dumneavoastră. Eraţi „tânărul... ...sosit din Europa de Est ca să schimbe teatrul american!“. Dar e singurul oraş în care se întâmplă asta! Peste tot, critica are o valoare, dar nu mare. În România de azi, critica nu mai are nicio valoare şi nici nu mai contează.   De ce, că scriu criticii pe bloguri?! Cine mai citeşte critică de teatru azi? Iar oamenii vin la teatru nu pentru că le spun criticii, ci pentru că le-au spus vecinii, colegii sau că îi chiar interesează. Românii sunt foarte interesaţi de teatru, umplu sălile, asta e foarte frumos. Problema mea cu spectatorii este calitatea „mâncării“ care le este oferită...   ...şi pe care o hăpăie imediat! Exact!   Despre „aceiaşi actori care au scris această scrisoare contra lui Pleşu acum“   La premieră, l-am zărit în lojă pe Horia-Roman Patapievici, cel ce a surprins esenţa revenirii dumneavoastră, în 1990: atunci, aţi readus spiritul, sacrul şi originarul în cultura noastră publică.  Pleşu, mai mult decât el: era ministrul Culturii şi el m-a adus la Naţional...   Ajungem şi la o întrebare despre Andrei Pleşu! A, bun!   Dar până atunci, cum găsiţi cultura publică românească în 2014? Aşa cum am zugrăvit-o în spectacol.    Alături de Horia Patapievici la premieră se afla Andrei Pleşu. Ce părere v-au făcut actorii care au protestat public după ce filosoful a dezavuat sprijinul lui Radu Beligan pentru un candidat la preşedinţie? Nu v-a sunat ca pe vremea în care marile noastre artiste vă pârau lui Iliescu că tundeaţi şi despuiaţi actriţele în „Trilogia antică“?  Până să ajungă acolo, aceiaşi actori, în ’90, când Beligan a fost demis şi Pleşu m-a numit pe mine în locul lui, au venit buluc la direcţie să mă roage să nu mai fie primit în teatru acest om, care a trădat şi a linguşit.    Aceiaşi actori care aveau să vă trădeze şi pe dumneavoastră... Aceiaşi actori care au scris această scrisoare contra lui Pleşu acum! Interesant! Eu am fost bine primit la început de majoritatea actorilor, iar turneele pe care le-am făcut în străinătate i-au încântat! Totuşi, când mi-am dat seama că nu sunt un agent de turism şi că nu de aceea am venit în România, să duc actorul român în străinătate – la toate acele festivaluri eu mai fusesem, le ştiam pe de rost, n-aveam niciun fel de curiozitate să mai merg. Eu venisem să fac treabă aici, să fac ceva pentru teatrul românesc în România, nu în afara graniţei... Când am spus că nu mai vreau să călătorim, vreau să facem treabă aici, toţi s-au supărat! Ei doreau să meargă la Paris, să-şi ia una, alta! Atunci s-au dus la Iliescu, când nu  i-am mai dus în străinătate...   CE I-A SPUS BELIGAN LA O CAFENEA DIN PARIS   Aveaţi deja o robustă carieră internaţională când Radu Beligan v-a sfătuit să „rămâneţi alături de cei mari, în ţară nu sunteţi dorit“, asta am reţinut din autobiografia dumneavoastră. A fost la fel ca atunci când aţi plecat de la şefia Naţionalului, în 1993?  Nuuu, ce mi-a spus el a fost extraordinar de frumos din partea sa. El, ca membru în Comitetul Central care se uita în stânga şi-n dreapta la o cafenea din Paris, să nu-l audă nimeni, mi-a zis: „Atât timp cât poţi sta lângă cei mari, adică Brook, nu te grăbi să revii!“. Cu alte cuvinte, subtextul era că devenise foarte puternică cenzura în România – Ceauşescu se inspirase din revoluţiile culturale ale lui Kim Ir Sen şi Mao – şi nu puteam să mai lucrez ca înainte. Nu pentru că nu eram dorit de public!    De la stânga la dreapta: Andrei Şerban la vârsta de un an, la cinci ani şi în 1975 la Paris FOTO Arhivă Personală   „Era foarte crud să stai pe coji de nucă... Însă educaţia m-a ajutat“   „Weekend Adevărul“: De la Bucureşti plecaţi în Coreea de Sud, ce faceţi în Asia? Andrei Şerban: Mă duc să fac un kabuki modern, la Teatrul Naţional din Seul. De fapt, un kabuki tradiţional de-al lor, se numeşte pansori (n.r. – gen de a spune o poveste pe muzică, prin voce şi cu tobe), într-un context contemporan.   Şi când va avea premiera, chiar anul acesta? Într-o lună!    Succes!... Încep repetiţiile poimâine (n.r. – sâmbăta trecută) şi premiera e într-o lună. Am mari temeri!   „STUDENŢII MĂ ŢIN CA PE ACE“   Conduceţi catedra de teatru a Universităţii Columbia. Ce satisfacţii aveţi ca profesor? Faptul că studenţii nu-mi dau voie să obosesc, mă ţin ca pe ace. Tot timpul îmi pun întrebări dificile, tot timpul sunt curioşi, sunt avizi să lucrez cu ei. Evident, plătesc foarte mulţi bani, e normal să dorească să înveţe foarte mult de la un profesor. Şi, prin faptul că mă provoacă, mă ajută să mă menţin tânăr.    Nu-mi pot imagina cum se desfăşoară cursurile dumneavoastră. Ştiu, bunăoară, că la teatru nu vă plac lecturile la masă. Îmi închipui că nici cu studenţii nu staţi pur şi simplu în nişte bănci... Ceea ce e minunat cu şcoala e că e un teatru ideal. Eşti ca într-un soi de laborator, poţi face tot felul de experimente, pe care în teatru sau la operă nu le poţi face. Eu nu-mi permit să mă duc la Covent Garden cu o trăsnaie. Unu, nu ştiu cum va ieşi, da’ chiar nu ştiu cum va ieşi! Doi – am o responsabilitate pentru un public foarte cultivat. Or, în şcoală, eşti liber să faci ce vrei, nu vine criticul de la „The New York Times“, nu-l interesează experimentele studenţeşti! N-ai constrângeri, asta e extraordinar!   Când studenţi ai dumneavoastră trec de la teatru la film sau ajung pe Broadway, ce ştiu eu?!, vă simţiţi trădat? Deloc! Tot ceea ce îmi doresc este să plantez sămânţa posibilităţii de a face teatru în mii de feluri. Teatrul nu este genul care îmi place mie şi pe care-l fac eu, ci este deschis şi vast precum viaţa! A merge pe Broadway sau a face un film nu este o crimă, nu sunt purist! Dimpotrivă, îmi face o mare bucurie să văd că studenţi de-ai mei ajung celebri şi că fac altceva decât mă aşteptam şi mă surprind şi pe mine. Bucuria pe care o am este că au început cu mine. Şi că pe acea sămânţă le-am sădit-o eu, am şi eu mica mea vanitate.   Aveţi câteva nume? Nu sunt cunoscute în România, sunt mai mult din lumea televiziunii americane şi nu cred că aţi şti despre cine e vorba. Sigur, încă nu am descoperit o Meryl Streep, dar sper că va veni vremea!   Sunt şi studenţi români? Adesea! Sunt uimit – să dai 50.000 de dolari pe an ca să studiezi la Columbia... mi se pare o sumă indecent de mare! Şi sunt destui studenţi din România care dau audiţii să vină la Columbia. Mi-e jenă să îi întreb de unde au atâţia bani, însă am şi eu suspiciunile mele... Foto dreapta: Alături de Victor Rebenciuc (Sursă: Ioana Burtescu)   „BĂIEŢII ERAU ÎN BECI, DAR ERAU BINE“   Vă propun un joc: să rememoraţi câteva tablouri din familia şi din viaţa dumneavoastră. Să luăm, de pildă, scena blazonului! Blazonul Şerbanilor de la 1603, pe care vi l-a dăruit tatăl dumneavoastră pe patul de moarte, să-l duceţi din America unde vă retrageţi după premiere. Blazonul are şi un dicton? Ha-ha, nu, nu avea dicton.   Mergem la New York, pe 11 septembrie 2001, când au fost atacurile teroriste. Fiii dumneavoastră, Nicolas şi Antony, erau acolo, cum aţi dat de ei? A fost incredibil! Aveam premieră la Comedia Franceză, cu „Neguţătorul din Veneţia“, de William Shakespeare. Am aflat vestea de la director, exact la repetiţia din dimineaţa premierei. Am fost şocat, evident. Am încercat să prind New York-ul la telefon, nu se putea, să mă sui în avion, nici asta nu se putea. Din fericire, câteva ore mai târziu, am primit prin fax o ştire de la şcoală – era chiar prima lor zi de şcoală! – că băieţii erau în beci, dar erau bine. A fost foarte dramatic...   „UITĂ TOT, ÎN AFARĂ DE ÎNJURĂTURILE CLASICE“   Eram la „Păsările“ după Aristofan, la TNB, v-am zărit familia în sală, plasatoarea ne rugase să îi facem loc şi soţiei domnului Şerban, stăteam pe nişte bănci lungi... M-a frapat asemănarea ipostazelor: copiii îşi ţineau căpşoarele în mâini, într-o poziţie, să zic, meditativă, urmărind un spectacol într-o limbă pe care n-o ştiau... Şi-au perfecţionat limba paternă? Deloc!   Ce vârste au acum? 28  şi 26...   Şi ce fac, iertaţi-mi indiscreţia? Antony e avocat, iar Nicolas face o şcoală de business în Madrid. Amândoi au intrat într-o direcţie total opusă celei pe care am urmat-o eu. Nu ştiu dacă sunt pregătiţi pentru lumea business-ului şi a avocaturii, încă îi văd foarte inocenţi şi, într-un fel, naivi, nepregătiţi pentru lumea asta crudă în care s-au angrenat. Le doresc tot binele, vom vedea dacă vor reuşi, am şi eu îndoielile mele.    Germana însă o vorbesc bine? Mama lor e nemţoaică, da! În America încercam să îi învăţ, când erau mici, româna, dar era o încercare artificială, fiindcă o vorbeau numai cu mine. Or, germana era mai simplu, ei se şi plimbă mult în Germania, la rudele mamei lor, eu nu mai am rude deloc aici... Într-un fel, a fost natural ca ei să înveţe germana şi să o folosească – româna unde s-o folosească?! Interesant, însă, când vin în România, în două săptămâni înţeleg totul şi pot chiar să vorbească, prind foarte iute. După două zile de când au plecat, uită tot, în afară de înjurăturile clasice!   Mama dumneavoastră era elenă, cumva poate aţi găsit astfel izvoarele teatrului antic, nemaivorbind că aveaţi, cum au sesizat părinţii, o atracţie irezistibilă pentru scenă. Cum de nu s-a transmis? Ei iubesc teatrul foarte mult. Sigur că, pe de o parte, sunt intimidaţi de tata, iar apoi, nu i-am încurajat niciodată să urmeze calea asta. E un pericol acolo. Văd de multe ori copii de artişti care îmbrăţişează aceeaşi meserie şi nu au neapărat chemare. Pasiunea asta n-au avut-o, iar dacă n-au avut-o, nu trebuie s-o urmeze.    Andrei Şerban, pe scena Operei Garnier din Paris FOTO Mihaela Marin   „Dacă am vreun talent vizual, de la tata îl am“    Ne întoarcem la momentul Budapesta 1956, altă revoluţie zdrobită. Dumneavoastră eraţi gata să faceţi o pantomimă stradală... Eram cu prietenii mei de la şcoală şi voiam să facem un moment de teatru „agitprop“ (n.r. – practică sovietică, de sorginte marxistă, de agitaţie propagandistică) în stradă. Un fel de improvizaţie, de scheci, de caricatură politică pentru a stârni un şoc! Ar fi fost extrem de periculos!   Se întâmpla pe strada copilăriei, Tudor Arghezi... Da. Iar dacă de la acea vârstă, 13 ani, aveam intenţii beligerante, asta arată că cel care mai târziu a devenit ce a devenit era din faşă pregătit să ia calea asta...   PRIMUL SPECTACOL, „SÂNZIANA ŞI PEPELEA“   Vă amintiţi primul spectacol văzut? Nu ştiu sigur, dar cred că aveam 6-7 ani, probabil că am fost la Nottara şi am văzut „Sânziana şi Pepelea“. Am spus-o şi-n carte, eram fascinat de cortină, ce minunat lucru e cuvântul ăsta, cortină! În teatrul brechtian de azi nu prea se mai foloseşte cortina, de aceea am pus cortina înapoi în „Omul cel bun din Seciuan“, Brecht o eliminase! E ideea asta de magie, de mister – ce o fi în spatele cortinei? Curiozitatea asta de copil cred că mi-a rămas până azi.   Alt lucru care mi-a rămas în minte citindu-vă cartea este modul în care eraţi pedepsit – pus pe coji de nucă, multă vreme credeam că e o expresie, o figură de stil! V-aţi pedepsit astfel copiii? Doamne fereşte!   Dar dumneavoastră v-a slujit! Înţeleg că ajută şi la ţinută, stăteaţi drept... Mi-a slujit, dar era o tehnică prusacă! Tatăl meu s-a născut sub imperiul austro-ungar, la Seghedin (n.r. – Szeged, în Ungaria de azi), într-o atmosferă profund maghiară!    „A AVUT UN SENTIMENT PATRIOTIC, DE ROMÂN“   Şi cum de a rezistat tatăl dumneavoastră la maghiarizarea forţată din acei ani? A rezistat fiindcă a avut un sentiment patriotic, de român, extrem de puternic. În acelaşi timp, educaţia foarte severă, radicală, prusacă, l-a făcut să se poarte cu mine aşa cum se purtaseră părinţii săi cu el. Într-un fel, e îngrozitor, nu cred că aşa trebuie să se poarte părinţii cu un copil, dar pe mine m-a ajutat. Pe moment, era foarte crud să stai pe coji de nucă... În timp însă, când am primit alte lovituri, educaţia m-a ajutat, eram călit...   În noua orânduire, tatăl dumneavoastră, care fusese în atâtea ambasade, director de bancă, om din apropierea lui Iuliu Maniu, ajunsese un simplu fotograf. La fel, mama dumneavoastră a fost silită să se angajeze, a găsit un post de profesoară... Când era foarte tânăr, tata visa să meargă la Paris, să studieze cu Rodin. Fratele său l-a sfătuit să facă avocatura în Germania, ceea ce a fost o decizie criminală: aproape toată viaţa a făcut ceva ce n-a vrut să facă!  Fotograf a devenit târziu, de nevoie, artistul din el s-a trezit. Ceva foarte frumos a izbucnit în acel moment, creativitatea lui era debordantă... Dacă am vreun talent vizual, de la tata îl am, nu eu l-am inventat! ;   Şi-a cunoscut soţia la Geneva. „Venea din aristocraţia veche germană“   Pentru că-mi displace să caut pe internet, spuneţi-mi, cum v-aţi cunoscut soţia? Ne-am cunoscut la Operă, în Geneva, făceam „Cele trei portocale“ de Prokofiev. După concert, ne-am cunoscut la un cocteil. A fost dragoste la prima vedere...   Lucra în branşă? A, nu, venea din aristocraţia veche germană...   Ca să nu greşesc, cum se numeşte? Alexandra Plattenberg. Studia filosofia, era şi este un om extrem de cultivat. Viaţa noastră împreună a creat aceşti copii minunaţi. În mama lor, au sprijin constant, foarte puternic şi... german. 
 „ENERGIA NE ESTE FURATĂ!“   Domnule Şerban, ultima întrebare şi scăpaţi! Sunt uluit să vă văd silueta, parcă mai ieri v-au poreclit tovarăşii de joacă „Macaroană“! Cum vă menţineţi în formă, la 71 de ani? Faptul că munciţi literalmente ca un apucat? Mai faceţi yoga? Din când în când, da, fac şi exerciţii... Ştiţi ce ni se întâmplă? Energia ne este furată! Suntem, cum să spun?, vandalizaţi de toate forţele negative, distructive ale vieţii. Şi ca să încerc să contracarez asta, mă opun tentaţiei de a mă pierde, de a fi secat de energie, încerc să fiu atent, vigilent. Secretul acestei energii este că nu mi-am pierdut curiozitatea faţă de tot. Faţă de viaţă. Continui să fiu curios.   
PROFIL Predă la Universitatea Columbia din New York Numele: Andrei Şerban Data şi locul naşterii: 21 iunie 1943, Bucureşti Starea civilă: căsătorit, are doi copii Studiile şi cariera:  - Intră la IATC la Actorie, dar se transferă la Regie, după care, student fiind, montează „Iuliu Cezar“ la Teatrul Bulandra, bucurându-se de un mare succes.  - În 1969, primeşte o bursă la Teatrul La MaMa din New York şi rămâne în America, unde începe o carieră strălucită ca regizor de teatru şi de operă, impulsionat de personalităţi de excepţie, de la Ellen Stewart la Peter Brook. Lucrează în toată lumea şi ia nenumărate premii.  - Din 1990 până în 1993, conduce Teatrul Naţional din Bucureşti.  - Toamna aceasta a pus în scenă la Bulandra, unde a montat în ultimii ani „Ivanov“ şi „Lear“, piesa „Omul cel bun din Seciuan“, după Bertolt Brecht.  - În prezent, e profesor de teatru la Universitatea Columbia din New York. - Locuieşte în: Bucureşti şi New York.

Interviu realizat de Horia Ghibuțiu

Trimiteți un comentariu