" 'Poezia şi-a recăpătat demnitatea solitudinii faţă de cititori'
interviu
cu Ilie Constantin
În
zvârcolirile de laşitate
îmi simt destinul ca pe-un
arest.
O, sub drapelele violentate,
m-aş năpusti către marele Vest!
Ritmic debarcă în ţărm surpate
spor de popoare, mâluri şi
lest:
rupe, apucă, apără, bate
cu disperare oricare gest.
Câtă planetă la Soare-Apune,
ochiul prea lacom mă va răpune,
s-ajung întâiul şi să cuprind!
Scad în ocoluri şi în deprinderi
fără pieirea unei desprinderi,
cu tristă râvnă îmbătrânind.
Maria Postu : Stimate domnule Ilie Constantin, iată ce
spuneaţi în acest sonet din 1967, întitulat Soare
apune ; pornind de la el, vă rog să-mi explicaţi cum v-aţi
simţit dumneavoastră, ca poet tânăr - aveaţi pe atunci douăzeci şi opt de ani -
destinul ca pe un arest ?
Ilie Constantin :
Sonetul
respectiv nu viza o ţintă politică, sau nu în mod prioritar. Omne sumus peregrini spune Ecleziastul,
toţi suntem trecători ; nu mă gândesc la sfârşitul natural al peregrinării ; la
vârsta precizată de dumneavoastră, eu mă simt încă îngăduit pe pământ, şi mă
mâhneşte caracterul static al acestei durate omeneşti. Existenţa aceasta îmi
pare o scădere 'în ocoluri şi în
deprinderi', căreia i-aş prefera o desprindere oricât de nimicitoare. Dar ceva îmi spune că mi-e dat să îmbătrânesc 'cu tristă râvnă' în destinul resimţit ca un arest. Şi totuşi, privind
înapoi, acea perioadă istorică, părea
mai bună decât cea din deceniile
precedente, şi se putea spera că se va ameliora încă. Din punct de vedere
ideologic şi al vieţii de toate zilele, trăiam ceva mai în largul nostru.
Calmul relativ avea să mai dureze vreo câţiva ani.
În privinţa sonetului citat, permiteţi-mi să-mi amintesc de
o întrebare pusă mie de Emil Cioran cu privire la penultimul vers, într-o
scurtă scrisoare din vara anului 1981 :
'Comment traduire en effet
: Fără
pieirea unei desprinderi ? Le malheur
veut que vous soyez condamné à la solitude de notre langue. Mais est-ce
vraiment un malheur? N’est-ce pas plutôt une invitation à l’orgueil? A l’orgueil de la solitude, précisément.
Am găsit, mai târziu, o tălmăcire,
cred, mulţumitoare a stihului în cauză : Sans
m'arracher à la rive au prix d'une mort. Cât priveşte
condamnarea mea la singurătatea limbii noastre (care ar fi trebuit să mă invite
chiar la orgoliu), Cioran pare a fi uitat-o în 1983, la apariţia volumului L' AILLEURS :
'culegere
al cărei merit stă în tensiunea interioară, amestec de vigoare disperată şi de
o indicibilă senzaţie de abandon, triumf şi sfâşiere a scribului subteran. Cu
mulţumirile, felicitările şi urările mele, E. Cioran.'
Se
cuvine să remarc că mulţumirile şi felicitările cioraniene sunt adresate
poetului, iar urările - de Crăciun, căci mesajul e datat 22
decembrie - omului stocastic.
Revin
la momentul istoric despre care vorbeam. În 1971, a survenit o bulucire de tip
maoist a diriguitorilor noştri comunişti. În ce mă priveşte, eu am mai îndurat
vreo doi ani ceea ce devenea o
întoarcere înapoi şi o înrăire a situaţiei. La cererea mea, în 1972, profesorul
Bruno Arcurio directorul, Centrului Cultural Italian din Bucureşti, mi-a înlesnit
primirea unei burse universitare de o lună la Perugia ; anul următor, m-am
întors în Umbria pentru a doua parte a acestei burse.
MP :
Câştigaseţi deci încrederea
autorităţilor?
IC :
Fiind italienist, mi se îngăduia, parcimonios, să văd ţara din a cărei
literatură am tradus mari poeţi (Montale, Saba, Ungaretti, Quasimodo şi alţii)
; prima dată, în 1965 (două săptămâni), apoi şapte ani mai târziu. cele două
burse lunare, la Perugia.
La
sfârşitul lui 1973, contam să mă întorc în ţară, îmi cumpărasem biletele de tren
dus-întors ; prevăzusem şi un ocol prin Paris. Or, ajuns în Franţa, am simţit
că dorinţa de a cunoaşte durabil, din interior, lumea liberă devenise
realizabilă.
MP :
Perugia nu v-a inspirat în acest sens ?
IC : Nu cu aceeaşi forţă ; în pofida gentileţei italienilor,
mă îndoiam că ei m-ar accepta în devenirea mea de refugiat politic. Or, din
prima clipă, la Paris m-am simţit extraordinar de bine, acasă, ca mai toţi românii. Îmi inspira încredere însăşi rezerva francezilor
faţă de noul venit. Spre deosebire de italieni, ei nu păreau interesaţi de situaţia
mea, şi tocmai această rezervă mi-a plăcut. Îmi spuneam : oamenii aceştia nu-mi
promit spontan nimic, deci, la o adică, mă vor lua în serios şi-mi vor acorda
ceea ce li se oferă refugiaţilor acceptaţi. Demersurile mele pentru a obţine
azilul politic nu au durat mult. Persoanele care s-au aplecat asupra cazului
meu, mi-au pus întrebări precise, au ascultat pledoaria mea (vor fi verificat
aserţiunile mele şi pe alte canale), m-au simţit curat. După vreo trei
săptămâni am primit azilul, iar de la 1 martie 1974, mi-am găsit şi un loc de
muncă.
Sigur,
nu era o slujbă arătoasă (dar il n'y a
pas de sot travail, nu există muncă proastă!) : am devenit simplu paznic
într-un parking subteran. Şi am trăit ca réceptionnaire
(nume mai arătos decât gardien) vreme
de... opt ani şi jumătate! Această slujbă avea şi părţi bune. Mai întâi,
imobilul de lux în al cărui subsol îmi câştigam pâinea era situat pe fastuoasa
avenue Montaigne, la doi paşi de Champs Elysées. În cabina mea coboram din
strada paralelă Jean Goujon, elegantă şi calmă de unde îmi parvenea,
pieziş, un pic de lumină solară.
MP
: În cartea Ego
scriptor (editura Limes, 2010), mărturisiţi că acei ani 'subterani' nu au fost irosiţi din
punct de vedere intelectual. De-a lungul lor, v-aţi îmbogăţit cunoştinţele de
limbă franceză, pe care la sosirea la Paris o cunoşteaţi mai puţin bine decât italiana - studiată vreme de cinci ani la
facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti. Atât de bine v-aţi acomodat
în franceză încât aţi început să scrieţi
poezie şi proză în această limbă. Iar mai târziu aţi susţinut un Doctorat la
Paris. Aceşti opt ani şi jumătate, deloc irosiţi, s-au încheiat prin părăsirea parkingului ; cum s-a petrecut
acest epilog al unei etape a vieţii dumneavoastre salariale?
IC
: Mi-a fost oferit, întâmplător,
un post de supraveghetor la un liceu particular din Versailles, post mult mai
exigent şi istovitor decât îmi putusem imagina. Nu l-am putut asuma decât din septembrie
până în noiembrie 1982.
Atunci
destinul meu mi-a oferit o mare schimbare : am fost angajat la Muzeul Aerului şi
al Spaţiului de la Le Bourget ; devenisem adjunctul şefului secţiei pedagogice.
Prin aceasta, intrasem în rândul salariaţilor civili ai Ministerului Apărării
Naţionale, trecusem de la starea de
refugiat la aceea de cetăţean francez. Aveam să lucrez la acest minister nu mai
puţin de două decenii. Ultimii zece ani au fost cei mai buni : devenisem
redactor al unei reviste, L'Armement, care
se vindea la chioşcuri. Promoţia aceasta o datoram doctoratului în litere
susţinut de mine la o mare şcoală franceză, INALCO, înfiinţată de Primul Consul
Bonaparte, în 1802.
MP : Tot în Ego
scriptor, afirmaţi că :
răstimpul cel mai bun şi mai fertil din
'prima mea viaţă', deşi se situează în mijlocul regimului comunist, îl
constituie cei cinci ani cât am fost redactor la revista Luceafărul.
Ce ne puteţi spune despre această perioadă, care
să explice faptul că, în ciuda acestei afirmaţii, aţi ales să plecaţi ?
IC
: Efectiv, perioada de la
Luceafărul - din 1968 până plecarea mea din 1973 - rămâne pentru mine de
neuitat. Colegul meu de debut editorial din 1960, Ştefan Bănulescu (ceilalţi
fiind Cezar Baltag, Nichita Stănescu şi Nicolae Velea) fusese numit redactor şef
al acelei reviste în vara lui 1968. Deîndată ce mi-am exprimat dorinţa de a
lucra şi eu acolo, m-a acceptat. Am lucrat într-o atmosferă admirabilă, mai
întâi la secţia de poezie, ulterior la cea de critică. Orice scriam era
acceptat cu voie bună ; ajunsesem să ţin
două rubrici săptămânale, cronica literară şi cea de film.
Or,
în ciuda succeselor literare, şi eu şi alţi colegi de breaslă resimţeam nevoia
unui înaltăparte occidental, fără
delaţiuni şi fără teamă.
MP
: Simţeaţi că aici eraţi
împiedicat să zburaţi spre cerul la care visează orice poet, orice scriitor cu
vocaţie creatoare ?
IC
: De zburat, zburam eu dar... cu
aripi proletcultiste ! Până pe la mijlocul anilor şaizeci, nu aveam de ales :
nouăzeci la sută din ceea ce se accepta la publicare trebuia să-l slăvească pe
Lenin şi comunismul, să-i laude pe oamenii muncii şi marile realizări ale regimului.
Anevoie mai strecuram câte un pastel ori o poezie de dragoste...
MP : Ce anume renegaţi şi ce anume rezistă din
ceeace aţi scris în această primă perioadă din creaţia dumneavoastră ? Nu cumva
sunteţi prea crud în Recitirile autocritice din cartea Din
câte adevăruri ? (editura Paralela 45) din 2011 ? Se constată, dacă mi-e permis să spun, o
adevărată voluptate a autoflagelării când vă reproşaţi 'poeme nereuşite sau/şi proaste de-a
binelea'. Rareori lăsaţi cititorul să vă privească şi din perspectiva criticii
acelor ani care a văzut într-un tânăr încă la început de drum semnele unui
important creator. De ce preferaţi mereu să 'priviţi înapoi cu mânie' ? Pe cine vreţi să pedepsiţi, şi pentru ce vini
?
IC
: Chiar în această primăvară
2015, am publicat la editura Limes o carte curioasă, întitulată Viitorul orizontului ; precum Umberto
Saba în Storia e cronistoria des
Canzoniere , ofer în ea, pe lângă recitirile mele autocritice, un consistent
florilegiu de texte critice mie însumi consacrate de alţi autori, de-a lungul
anilor - multe favorabile, destule 'scăldate' şi chiar altele în care sunt sfâşiat cu un soi de exaltare. Nu
e vorba de autoflagelare, ci de luarea în considerare pe cât posibil obiectivă
a opiniilor exprimate.
Altminteri,
cum am mai declarat-o într-un alt interviu, nu ezit să mă consider, ca poet, egalul
celor mai buni.
MP
: În 1970, aţi primit premiul de
poezie al Uniunii Scritorilor pentru volumul Coline cu demoni. Cum comentaţi aceste versuri din poemul ce dă
titlul culegerii :
Fiu
al amurgului sunt, şi mă bate
lungul
vacarm de singurătate
în
care toate ţipă spre mine
şi
tac doar demonii de pe coline.
IC
: Încă de la începuturile mele,
unii critici au constatat acurateţea şi înlesnirea versificaţiei mele. Fără să
fie vreo mare izbândă, această particularitate este mai degrabă utilă. Unii
comentatori m-au acuzat că prea îmi şlefuiam stihurile. Acuză total nedreaptă :
eu nu mi-am pigulit niciodată versurile. Ele îmi erau parcă dictate 'de undeva, poate de sus'. De unde gândul că
nu poetul îşi scrie poezia, ci ea pe el (gând exprimat undeva şi de profesorul
Mircea Martin).
În
ce-i priveşte pe demonii de pe coline ei sunt, poate, nişte fiinţe neînţelese
din altă dimensiune. Ei sunt mai degrabă angelici, dar atmosfera mi-a dictat
demoni. Ei tac atunci când realitatea urlă, şi această tăcere e salvatoare.
MP
: Ultimul dumneavoastră volum
publicat înaintea 'desprinderii', Celălalt (Cartea Românească, 1972) s-a bucurat de un succes deosebit. În ce mod
această culegere de poeme avea să-şi pună amprenta aupra viitorului destin literar,
din Franţa, al autorului ?
IC
: Ea aduna cele mai multe din
poemele ce-mi păreau valabile. Al. Cistelecan observa în revista Vatra, prin
1996 : 'Între românul Ilie Constantin şi francezul cu acelaş nume există o
coerenţă şi imediată şi profundă.' Iar profesorul Ion Pop vorbea de o anumită umanizare a liricii mele din exil...
MP : ... care e de limbă franceză şi reprezintă
aproape jumătate din întreaga dumneavoastră creaţie lirică !
IC
: În cartea abia apărută la Limes, despre
care v-am vorbit, Viitorul orizontului, figurează
şi un mic studiu al profesorului Alexandru Călinescu întitulat Ilie Constantin, un destin poetic în
care el face pătrunzătoare comentarii pe text asupra celor două laturi (română
şi franceză) ale poeziei mele. Viitorul
orizontului este o carte la care ţin în mod deosebit fiindcă în ea eu
încerc să sugerez o ordine antumă a operei mele în poezie, proză şi critică. E
propria mea ierarhizare artistică.
MP
: Cum aţi început
fascinanta dumneavoastră experienţă franceză ?
IC :
Am trecut la limba franceză în poezie, parcă într-o doară, încă din
primul meau an la Paris. Îmi amintesc de cea dintâi piesă lirică, de numai un
catren, Juin :
Nuit naissante, fantasme d’un
havre, souvenir, galaxie
ébauchée : j’aime le tendre, le doux cadavre de
l’herbe à peine fauchée!
După
câteva luni, am tălmăcit Juin în Iunie
:
Amintire, portul tău mă cunoaşte,
steaua ta în amurg se-nfiripă :
dragi mi-s tandrele moaşte
ale ierbii cosite de-o clipă.
Cu
ani mai târziu, în mod spontan, Şerban Foarţă a tradus 14 din poemele mele
franceze, începând cu versiunea sa la Iunie
:
Noapte-n chipul unei dulci lagune,
amintire, aştrii-ţi par superbi ;
dragă mi-i suava mortăciune
a abia cositei noastre ierbi !
MP : Vorbiţi-ne
despre cartea care avea să vă aducă Premiul Societăţii Oamenilor de Litere din
Franţa : La chute vers le zénith publicată
la Gallimard în 1989. Ea poartă pe prima pagină un motto din basmul Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Este oare o simplă îngânare a basmului
cules de Petre Ispirescu, transpus în mediul convenţional al Franţei secolelor
17 şi 18 ?
IC : E vorba de un mic roman - basm un pic
ezoteric, întâmpinat favorabil în cotidianul Le Monde, ca şi în Le Figaro. În
româneşte a cunoscut patru ediţii, între 1995 şi 2014.
MP : Dece vă desemnaţi drept un 'literat barbar'
?
IC : Mă răsfăţ, ca să zic
aşa, dar e şi o prudentă automicşorare.
MP : Cum s-a produs revenirea dumneavoastră
definitivă în ţară. Coincide ea cu schimbarea de regim din România?
IC : Bineînţeles, dar nu temporar. Am petrecut aici
câteva vacanţe în ultimul deceniu al veacului trecut. Întoarcerea definitivă a
avut loc în august 2002.
MP : Când aţi publicat, după
revenire, atâtea volume de poezie, proză, eseuri, când au apărut atâtea studii
critice despre opera dumneavoastră, când aţi primit premiile Eminescu şi Arghezi şi alte câteva,
permiteţi-mi să vă spun că nu aveţi dreptul să afirmaţi că aţi ajuns aproape de
anonimat ! Ce aşteptaţi de la publicul dumneavoastră ?
IC : A dispărut publicul românesc admirabil,
precum şi reţeaua de librării. Prin anii 1968 - 1973, erau cititori foarte la
curent cu tot ce se scria, multele librării erau pline. Acum, pentru cine să te
zbaţi ?
Vrând-nevrând, Poezia şi-a regăsit,
o spun cu jale, demnitatea solitudinii faţă de cititori.
Cred că există un viitor care
mă va îngloba şi pe mine alături de colegi de-ai mei. Eu îl numesc Viitorul orizontului. E o sintagmă
ermetică, concomitent neliniştitoare şi optimistă, care mă mulţumeşte."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu