IN REVISTA CULTURA, MARTI, 22 SEPTEMBRIE, A FOST PUBLICATA ACEASTA CRONICA.
În(spre) și despre Cutia poştală a cerului
Confirmată de criticul Eugen Negrici ca autoare de Poezie încă de la
debutul din Insomnii molipsitoare (1994),
prezentă în antologii literare, multiplu premiată pentru scrierile sale, Maria
Postu și-a continuat în 2013 aventura creatoare cu cel de-al şaselea volum de
versuri. Cum ne-a obișnuit, și aici poeziile sunt, de fapt, mici poeme despre
întâmplări adesea translate în zona oniricului. Vizibil implicată în aflarea
sinelui prin şi printre ceilalţi, poeta ne invită să decriptăm mesajul expediat
cu sinceritate în cutia poştală a cerului.
Poeme sau scrisori literare, creaţie sau corespondenţă intimă? Aceasta este
întrebarea (la vederea titlului cutia
poştală a cerului)! Preferabilă disjuncţiei rămâne conjuncţia, reunirea
aspectelor sub cupola literarităţii. Prin titlul metaforic se fixează corespondenţa ca problematică substanţială a volumului
şi se accentuează nota ei ireală. Sugestivă pentru tematica abordată și în
acord cu sintagma nominală este coperta acestei prime ediții cu reproducerea
lucrării-obiect Veghe a
(re)cunoscutei graficiene Suzana Fântânariu. Ea orientează lectura iconică a
poemelor în direcția ieșirii deliberate din singurătate și din captivitate prin
simbolul pasării albe, cu ochii ațintiți spre înalt, nerăbdătoare a părăsi
colivia de lemn pe ușa larg deschisă. Privită însă din interiorul cărţii,
imaginea-cheie evocă lumea misterioasă a nevăzutelor, dese(m)nează formele
perfecte și fenomenele accesibile doar prin imaginaţie: „trăiesc într-un cer de
forma unei nuci despre care se spune/ că ar avea gust bun”.
Cu alte cuvinte, perspectiva poetică se completează cu cea epistolară.
Chiar dacă este anulată convenţia datării şi a localizării, chiar dacă nu apare
nicio formulă de adresare sau de încheiere, marcaje specifice, aproape
obligatorii acestui tip de text funcţional, nu se exclude posibilitatea
lecturii poemelor Mariei Postu ca scrisori intime, ca mesaje încredinţate unei făpturi
cu identitate vagă, denumită generic „tu” , cu scopul de a se destăinui, de a informa
despre sine în contexte variate şi pe un ton familiar. Imaginară şi totdeauna unilaterală,
relaţia de natură scripturală dintre parteneri conduce la identificarea
psihologiei lor. În timp ce expeditorul se remarcă prin firea analitică şi prin
vocaţia exploratoare, străbătând neabătut medii morale şi culturale (pictura
lui da Vinci, a lui Boticelli, a lui Rafael, literatura lui Oscar Wilde sau a
lui Dostoievski), spaţiale (Bucureştiul, halta Şoimul) şi temporale ( Renaşterea,
perioada contemporană) cât mai largi şi mai variate, destinatarul stă sub semnul tăcerii și trăieşte „în altă galaxie”, după cum însăşi
autoarea stabilește. Cu adevărat, acestuia nu i se pronunță numele – de o
copleșitoare rezonanță mitologică – decât o dată, deloc întâmplător, în chiar
piesa titulară cutia poştală a cerului:
„i-am scris afroditei/ ca unei mame care ar fi putut să mă nască/ i-am scris ca
unei fiice ce nu mi-ar fi semănat/ ca unui dușman de care nu știu să mă apăr/
ca unui prieten/ pe care nu-l recunosc,/
i-am scris afroditei/ și nu mă aștept să-mi răspundă”. Ca atare, în poemul mesaje pentru un destinatar necunoscut este evocat reverenţios prin
majusculă ca entitate intangibilă, ontologic superioară. Totuşi, fie şi ascuns
vederii, acest confesor pare – urmărind aluziile din poeme – un spirit relativ
afin, de vreme ce i se relatează în scris, într-un evident proces defulatoriu, experienţe
prin care se exprimă nostalgii și se motivează reacţii precum: autoclaustrare „odată am uitat sertarul
în cheie/şi n-am putut să mai ies …”, autoflagelare
„uneori simt nevoia să mă aşez pe o piatră imaginară/ în mijlocul
intersecţiei,/ să mă las biciuită de sunetele claxoanelor nervoase”, autoanihilare „e atât de cald încât
m-aş putea debarasa de piele/ fără să simt/ aş putea renunţa la carne ca la un
bagaj” şi – la recomandarea titlului adevăruri
trunchiate – automistificare „când îmi întorci spatele/ ceilalţi râd, te
părăseşte, dar eu ştiu/ că e doar o lecţie despre/ cum poate fi părăsită o
femeie în joacă,/ când vii spre casă cu flori ceilalţi spun/ că am plecat şi că
mai bine le-ai oferi/ celor ce le preţuiesc/ dar eu ştiu că nu ai vrut decât
odată cu florile/ să fii iertat că ai crezut că femeile/ se hrănesc doar cu
flori şi poezie”. Pentru a definitiva tipologia epistolierei se cuvine amintită
dezrădăcinarea ca efect nostalgic al
desprinderii de origini, precum indică titlul-parafrază în căutarea savorii pierdute, corelat cu versul „nu mai plutesc pe
nori de mătase când mâna stăpânului mi se aşază pe cap” şi, paradoxal, ca aspiraţie
subtil motivată a ruperii rădăcinilor materne: „mama a ratat momentul alegerii
destinului bun/ era prea ocupată să asculte vocile din spatele uşilor/ care
hotărau ceva despre mine”. De asemenea, revelator pentru personalitatea Mariei
Postu este faptul că poemele-scrisori nu exprimă conform uzanțelor „ nevoia
epistolierului de a da o anumită ritmicitate vieţii”[1],
cât obsesia de a da existenţei o formă plurală, deschisă prin evadarea din
singurătate: „trăiesc în miez de noapte ca într-o nucă/ din care nu pot ieşi
singură/ aştept să-mi bată cineva în coajă şi eu să-i spun/ intră sunt acasă”.
De la debutul în care singurătatea se reclamă ca „stare generatoare de
insomnii, totală şi parcă incurabilă”[2],
atmosfera poetică se mai încălzește în acest volum, datorită corespondenţei
înţelese ca antidot împotriva solitudinii, chiar şi în condiţiile univocităţii
sau ale inegalităţii partenerilor.
Practic, din paginile de corespondenţă imaginară se aud când ecouri ale
trecutului îndepărtat, când promisiuni bovarice pentru viitorul apropiat: „în
absenţa doctorului meu estetician,/ în absenţa armatei de profesionişti ai
frumuseţii/ mă voi transforma rapid într-o pena corcoduşa”. Pe lângă situaţiile
de relativă inferioritate a eului, poemele transcriu şi interesante exerciții
de putere orientate spre o revanşare ulterioară. Bunăoară, într-un spectacol
minuţios regizat, îşi revendică pe neaşteptate statutul mesianic,
disponibilitatea de a plăti „pentru toţi şi pentru tot...”. În vize pentru fericire, se impune din nou,
de astă dată persiflant şi demolator într-o aşa-zisă afirmare negativă de tip
vindicativ în fața unui spirit al artei: vreau să-ţi aminteşti despre mine ca
despre cea care/ te-a vizitat în coşmaruri şi ţi-a lăsat cearcăne pe faţă/ ca
despre cea care la o petrecere unde ai uitat s-o inviţi,/ ţi-a spart masca şi
toată lumea ţi-a văzut ridurile[…]/ să-ţi aminteşti de mine ca de cea care ţi-a
mâzgălit/ toate pânzele înaintea marelui vernisaj anunţat/ cu surle şi
trâmbiţe,/ să-ţi aminteşti de mine ca de cea care a incendiat tirajul/ ultimei
tale cărţi pentru care ţi-ai amanetat douăzeci de ani din viaţă” . Un moment de
paroxism, un act de asumată extravertire, desigur … De fapt, prin stilul plin
de vervă polemică și prin miturile personale – aşteptarea ofertantă, căutarea
înfrigurată şi închipuirea exaltată – Maria Postu le apare contemporanilor ca o
estetă cu „un sentimentalism desuet… combinat cu reflecţii inteligente,
neaşteptat de lucide şi dure. ”[3]
Dintre toate, aşteptarea ocupă un
loc privilegiat ca frecvenţă şi ca durată. Compoziţional, importanţa ei în
volum este marcată, în special, prin
paralelismul sintactic, cunoscut procedeu al insistenţei. Răsfoind volumul şi citind
„dă-mi un motiv pentru a aştepta venirea serii” sau „aşteptând ca un paparazzi
de serviciu/ arderea lumânării şi scrierea poemului”, se constată că aşteptarea devine – prin
finalitatea pe care o poartă – un modus vivendi atractiv. Dar ce se întâmplă
când eul nu aşteaptă? Indicația „în mijlocul deşertului e o armată/
aşteptându-mă s-o conduc spre victorie” este clară: atunci el este aşteptat pentru a-și îndeplini
misiunea de erou civilizator.
O menţiune specială merită acţiunea febrilă de căutare, pe care poemele-scrisori
o prezintă ca individuală sau colectivă, prezentă sau viitoare, interioară sau
exterioară, mentală sau senzorială. Ea este structural o formă de curiozitate
asemănătoare aceleia pe care o au copiii care investighează lumea interogând. Spre
deosebire de lirica lui Ilarie Voronca, unde se simte chemarea concretului
cotidian, unde „strada te primeşte ca o cutie de poştă”, aici este urmărită cu
obstinaţie „cutia poştală a cerului”, zonă misterioasă, insondabilă, cultivând vagul
și invitând la formularea întrebărilor existențiale. Drept răspuns, neliniștitele
observaţii sociologice „frumuseţe revendicată şi apoi lăsată în paragină de/
noii şi orgolioşii stăpâni/ în căutarea altei frumuseţi abandonate pe peronul unei
gări…” şi reflecţii estetizante ale autoarei: „arunc sferele fierbinţi din care
artizani rătăciţi/ poleiesc chipurile/ în căutarea formei perfecte…”
Din seria variaţiunilor pe aceeaşi temă face parte închipuirea îndrăzneaţă,
fantezismul „impudic” – cu vorba autoarei – ca rezultat al căutării atente prin
ungherele minţii şi al aducerii la suprafaţă a unor amintiri „decolorate”. Iată
că retrospectiva este recunoscută ca ferment al demersului imaginativ: „îmi vin
în minte jocuri decupate cu foarfeca/ din pânza memoriei/ închipuind un joc de
umbre medieval”! Pe orbita aceleiaşi idei a vizionarismului hrănit din
capitalul simbolic al trecutului, se încadrează şi rândurile scrise cu emfază –
în direcţia promovării sinelui – în finalul penultimului text: „chiar şi mâine
aş putea fi cea mai inocentă bonă/ care fuge pe scări cu amintirile copiilor
încredinţaţi”. Într-un alt poem, dovedit fantast şi prin indicativul viitor al
verbelor ce îl compun, eul triumfalist aspiră la transformarea propriei imagini
în icoană de aşezat „pe zidul de la răsărit”, gând ce devoalează poate nevoia
de recunoaştere generală a meritelor. Se constată că universul imaginat exprimă
reflexul compensatoriu al unor vechi crize, pe care le confirmă și numeroasele
încercări de recompunere sau de redefinire a feminității cu ajutorul chirurgiei
estetice: „ascunzându-mă în spatele unor cărți/ ca în spatele unor operații
estetice eșuate”. Prin actualitatea aspectelor puse în discuție – studiile de
gen, performanțele medicinei moderne – Maria Postu se dovedește un spirit al
vremii sale.
De generaţia postmodernistă căreia cronologic îi aparţine, poeta se
apropie, în egală măsură, prin strategia intertextualităţii şi prin convenţia
metatextuală. Şi structural, prin forma circulară pe care o desenează împreună
primul şi ultimul poem, adică „la început poemul doare…” şi respectiv
„dezvăţarea de poezie”, volumul de faţă anunţă o poetică de gradul al doilea,
deci o poezie despre poezie. Din loc în loc transpare pe parcursul cărţii
latura culturală a autoarei care , de dragul publicului elitist, juxtapune
metapoezia procedeului livresc de tip intertextual. Păşind pe urmele lui Marin
Sorescu, ale lui Lucian Blaga, ale lui Nichita Stănescu sau ale lui Mircea
Eliade, poeta îşi afirmă, o dată în plus,
calitatea de bună cititoare anterioară celei de scriitoare. Câtă poză în
omogenizarea replicilor literare celebre cu discursul personal, precum în
secvenţa: „uneori camera îmi părea nesfârşită şi surprinzătoare/ şi copleşită
de fericire/ îmi spuneam/ că am reuşit să spintec burta ultimului peşte/ şi
încă sunt vie ”!
Încă un aspect tipic pentru orizontul de aşteptare al contemporaneităţii: cu
excepţia câtorva poeme, volumul nu urmăreşte deloc punctuaţia firească, fiind
evident că poeta – preocupată de coincidenţa revelatoare dintre titlu şi
imaginarul artistic, ca şi de orientarea psiho-literară a mesajului formulat –
respinge convenţiile formale pentru a lua
act doar de valorile interioare.
Spațiu simbolic, deschis hermeneuticii,
cutia poştală a cerului este mărturia tulburătoare a intenției
autoarei de a-și dezvălui identitatea morală, peste care se suprapune nevoia de
a părăsi urgent climatul de solitudine. Așadar, la capătul celor cincizeci şi
trei de proiecţii ale Mariei Postu în oglinzi paralele, în cea de poet şi în
cea de epistolier, se definitivează – cu formularea aceluiaşi critic Eugen
Negrici – „figura spiritului creator”.
[1] Mirela Tomoioagă, O poetică a corespondenţei intime în literatura română
a secolului al XX-lea , Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012, p.24
[2] Marcel Crihană, O clipă de graţie, în prefaţa la vol. „Insomnii
molipsitoare” , Ed. Pandora, Bucureşti
[3] Andreea Deciu, Un fel de
Cenuşăreasă, în „România literară” , nr.16, 1994, p.7
