15 decembrie, 2015

INCHIZIȚIA CĂRȚILOR

Se încolăcise de picioarele mele ca un lanț de un condamnat și nu mai puteam înainta printre resturile filelor măcelărite care zăceau împrăștiate prin toată biblioteca.Voiam să cer ajutor dar nu mai aveam cui.Toți prietenii mei pe care mă bazasem ani de zile și care mă ajutaseră întotdeauna, îmi salvaseră viața cu transplanturi greu de găsit altundeva decât în lumea lor, făcându-mi nemuritoare, mă giraseră când avusesem nevoie de alte vieți, se bătuseră în locul meu, vorbiseră în locul meu și pledaseră pentru mine toate cauzele pe care eu le abandonasem și le considerasem de mult pierdute, erau acum incapabili să se ajute pe ei înșiși.Fuseseră mentorii mei, prietenii mei și poate crezuseră că nu vor avea niciodată nevoie de mine.Cine ar fi putut să-i detroneze de acolo de unde fuseseră instalați de maeștri de ceremonii recunoscuți în cele mai nobile Case regale ale lumii, cine ar fi putut să le conteste sângele albastru și cine ar fi dorit să-i renege, să-i creadă bastarzi și să-i alunge în praf și-n goliciunea celor nenăscuți, aflați în stadiul de gând incert, în fața unei tastaturi, a unui monitor sau a unei pagini de hârtie?Eram vinovată pentru că ani de zile mă hrănisem din inocența lor, din generozitatea lor, din inconștiența lor neștiind cum să le pregătesc pentru o zi ca aceasta care, după cum anunțau ultimele previziuni ale începututlui de secol XXI, avea să vină foarte curând. Existaseră voci care le ceruseră exilul, alte voci care le construiseră Aziluri de bătrâni pensionabili și alte voci care, în perspectiva dispariției lor iminente, le conservaseră genele sperând ca într-o altă zi, într-o altă lume, cineva le va readuce la viață.Ziua de care se temeau puținii lor apărători, printre care mă aflam și eu, venise prea repede și nimeni nu avusese timp să întreprindă nimic.Toți se apărau, se scuzau, se justificau în fața unei viitoare inchiziții a Cărții că sunt nevinovați și că în alt timp, în alt loc, se aflau vinovații.Ca un laș, voiam să dispar, să mă prefac și eu în victimă provocându-mi răni artificiale care să mă scape de viitoare acuzații.Sângeram, adăugând încă un strat de suferință pe resturile filelor de carte care zăceau împrăștiate peste tot.Carnagiul din jur era imposibil de privit.Chiar să fi dorit, nu știam pe cine să salvez mai întâi de la uitare: pe sărmanul Don Quijote, care zăcea strivit de armura indiferenței celor care hohoteau la fereastra bibiliotecii, pe Hamlet care continua să surâdă amar celor care își jucau piesa considerându-se geniali, pe nefericitul de Dorian Gray care cerșea o oglindă în schimbul unui regat, pe Hans Castorp care încerca chiar el să mă convingă de faptul că totul e în regulă, peste trei săptămâni vom redeveni cei care am fost înainte, pe Hester Prynne, pe  cea mai buna prietenă pe care am avut-o vreodată, Scarlett OHara care mă încurajează spunându-mi că și mâine e o zi...
Nu știu de ce, dar eu n-o mai cred: se aud bătăi puternice în ușile bibliotecii în care am intrat acum mii de ani și coperțile s-au încolăcit ca niște lanțuri de picioarele mele.Aș vrea să fug dar toate cărțile sunt scrise și nu mai e loc pentru mine, aș vrea să mă topesc într-o uriașă copertă a unei cărți viitoare, dar literele zac strivite de coloanele bibliotecii, autorul și-a epuizat imaginația și mă imploră din priviri să-i mai dau o șansă.Bâjbâi după o tastatură și fără să văd, tastez la întâmplare cuvinte sperând ca să-mi audă cineva S.O.S-ul...