31 ianuarie, 2016

Cronica de carte ADRIAN LESENCIUC

https://costyconsult.files.wordpress.com/2016/01/vatra-veche-122015-final.pdf



UN CASTEL AL ILUZIILOR
Adrian Lesenciuc-Coliba de sânge, editura Pastel, Brașov, 2014
Dincoace și dincolo sunt  granițele care te întâmpină încă din primele versuri ale acestui poem-fluviu, poem-curgător care se insinuează și dincolo de paginile cărții dându-ți senzația că te poți molipsi cu ușurință de starea poetică a autorului său, senzație care ba te părăsește, ba te copleșește pe măsură ce te scufunzi în apa atât de înșelător transparentă uneori, atât de amăgitor tulburată a acestui râu de metafore și trăiri dezvăluite nouă cu o sinceritate inocentă dar nu și inconștientă,  în urma disecției realității înfăptuite de acest Rembrandt al cuvintelor – Adrian Lesenciuc.
Odată depășită acea linie imaginară care desparte cele două orizonturi, cel de dincoace și cel de dincolo, începe deloc ușoara încercare de descifrare a universului ce se dezvăluie ipostazelor lirice ale poetului, de la cea de copil, până la aceea a îndrăgostitului care se lasă de-compus și re-compus de dragoste . De fapt, a încerca să te orientezi de-a lungul călătoriei pe malul acestui poem-fluviu sau să curgi o dată cu el, e la fel de dificil ca încercarea de a recunoaște și de a proteja organele interne ale poeziei când cuțitul tău are curajul și curiozitatea să spintece trupul poeziei care uneori coincide chiar cu trupul tău și te regăsești, iată, în ipostaza lui Iona, conștient că ai greșit și că totul era invers. Tocmai de aceea poetul simte nevoia celor două iubite, iubita-vie și iubita-moartă care să-l completeze sau dimpotrivă să-l ucidă și apoi să-l învie făcându-l nemuritor.
Citind textul, ne întâmpină mai multe ipostaze ale eului liric, toate ascunse sub o unică mască  dar suprapunerea nu e perfectă deoarece din când în când, ele scot la iveală câte un semn al existenței lor. (De altfel, masca este un motiv recurent în volum).De pildă , cel care-i dăruiește iubitei vii, cavoul (ciudat dar , pe care nu orice iubită îl poate aprecia), ca un Bacovia reîncarnat în secolul XXI, păstrează reminiscențe ale copilului de odinioară care a trasat primul linia imaginară dintre dincoace și dincolo.Insist asupra acestei demarcații deoarece această linie imaginară atrage discursul liric și îl ordonează în funcție de cei doi termeni, dincoace și dincolo cărora li se asociază motive ca iubita vie, iubita moartă, apa, visul, păcatul, minotaurul, unicornul, oglinda, și mai ales, supratema acestui volum, moartea, insinuându-se în cele mai neobișnuite și șocante metafore, toate constituind biruințe ale cuvântului împotriva ei:”m-am trezit cu moartea tremurând udă de rouă |în cămașă descheiată”,”drumul era mărginit de pisici întinse moarte”, ”muream înalt ca umbra unei praștii”, ”moartea zâmbea|agățată de părul de pe piept”,moartea a născut un minotaur”, ”moartea gravidă apăruse în ziare”, „titrarea era într-o limbă moartă”, etc.
Călătoria de-a lungul acelei linii imaginare este de fapt pretextul pentru a marca precum niște semne distinctive pentru o eventuală și imposibilă refacere a traseului în timp, motivele de care aminteam mai sus. Acest traseu sinuos, dificil, misterios dar incitant este refăcut din perspectiva  exploratorului, a copilului, a îndrăgostitului, în ultimă instanță, a creatorului care se arată  permanent nemulțumit de varianta lirică a călătoriei sale, de aventurile existențiale consemnate minuțios:”atunci mi-a  cerut mâna iubita moartă |mâna mea a trecut și am vrut să mă doară|peste linia desenată de mine” sau ”muream înalt ca umbra unei praștii|nimic din ce-mi zăcea cuvânt nu îndrăzneam|mă dezbrăcasem de avut și neam|pândeam trezirea orbului și măștii|un fald pe ridul nopții îndreptam|”. În această călătorie care ar putea la fel de bine considerată în afara eului sau în interiorul eului, un Orfeu cu două misiuni, des-coperirea realului și re-descoperirea sinelui, cele două iubie, sunt cele două ipostaze ale lui Euridice care, invers decât în opera lui Ovidiu, îl călăuzesc pe poet ajutându-l sau, dimpotrivă, blocându-i accesul la absolutul vizat de acesta. Adevărul ni se revelează în versuri ca acestea: ”am întins mâna de carne prin liniștea textului|făcându-l ghemotoc și aruncându-l  sub pleoapă.”Alteori, nemulțumirea se traduce prin aruncarea umbrei poemului pe fereastră.(p.14) Da, această călătorie simbolică este a artistului demiurg  care are puterea de a renunța la universul creat când el nu se ridică la înălțimea așteptărilor sale.Îmbătat cu iluzia orașului, poetul își reia scufundarea în propriul univers liric pe care nu l-a abandonat total și ne dezvăluie fragmente ale acestui univers  debordând de simboluri culturale: minotaurul, Picasso, Marquez, Monparnasse. Jung, Freud, Dali. Că suntem martori la nașterea unui nou univers, ne vin în ajutor și ale dovezi:”am întâlnit un copil(...)|și i-am construit un castel|al iluziilor din celulele| în formă de conuri și bastonașe.”Dacă Eminescu se întreba unde va găsi cuvântul ce exprimă adevărul, se pare că Adrian Lesenciuc îl caută în lumea lui dincolo:”cu iubita moartă îmbrățișându-mă recitam din poemul|palimpsest”.Din această întâlnire se naște poemul dar sacrificiul nu s-a încheiat: poetul se dă pe sine însuși, vorba lui Alecsandri, ca pradă și trofeu, acestea fiind, în opinia mea, versurile care oferă  decriptarea demersului poetului : ”foile se răsfiră mâna mea e dintr-o dată|mâna lui Venus pipăind oglinda paginilor|îmi privesc chipul, trupul secționat în|structuri  funcționale de sine stătătoare|linia vieții curbată afund peste care|mi se-mpachetează trupul cuminte spre păstrare”.Memorabil  este și acest vers:”printre pagini un cimitir|îngenunchiații ochi aprind lumină|și cerc cu cerc se strânge-n juru-i ceasul|un fluviu gâlgâie|povara zborului brăzdează|alai în pași afunzi|o insulă ce arde|sâmbetei”. Reapare iubita vie ”scormonind cenușa paginilor arse”, singura comunicare posibilă fiind aceea cu iubita moartă care a reușit să-l atragă definitiv în castelul iluziilor în timp ce iubita vie încearcă zadarnic să comunice cu cel care ”și-a tras noaptea peste ochi”.Se pare că e vorba aici de o moarte inițiatică deoarece  urmează o renaștere a eului poetic datorată iubitei vii : ca o altă fată a Împăratului Roșu, având însușiri de mare farmazoană,:”iubita vie , ca o altă fată a Împăratului Roșu, având însușiri de mare farmazoană, „era doar pescarul dimineților|a coborât din lotcă și a aruncat soarele|printre măruntaiele-mi desfăcute|nicicând mai potrivnică împletitură ca jocul copiilor|în coama de neuroni țărâna mea prindea formă| de om și iubita vie îmi frământa aluatul.”Dar viața și moartea simbolizate de cele două iubite îl revendică deopotrivă chiar și când călătoria existențială se oprește într-un spital (să nu pierdem din vedere că ne aflăm în acel castel al iluziilor în care totul este posibil și iubita moartă, iată îl urmărește și aici, nedorind să-l recedeze vieții).Așadar are loc o destrupare” și poetul a devenit cel care își încrețește ”obrazul de ciupercă sângerând” consemnând faptul că ”iubita vie mi-a născut copilul”.Da, iubitei vii îi aparține victoria , o victorie trec[toare raportat[ la eternitatea morții și a operei de artă, în timp ce poetul rămâne alături de iubita moartă îngropat pe veci în poem.Coliba de sânge   i-a oferit o protecție efemeră, de aceea a fost o jertfă necesară tocmai pentru ca să poată ”foșnetul privighetorii” să contemple ”noaptea în pagini”.
Pot spune că lectura acestui volum este o provocare care merită făcută și că sensurile textului sunt mult mai numeroase decât mi s-au dezvăluit mie.

MARIA POSTU