UN CASTEL AL
ILUZIILOR
Adrian
Lesenciuc-Coliba de sânge, editura Pastel, Brașov,
2014
Dincoace și dincolo
sunt granițele care te întâmpină încă
din primele versuri ale acestui poem-fluviu, poem-curgător care se insinuează
și dincolo de paginile cărții dându-ți senzația că te poți molipsi cu ușurință
de starea poetică a autorului său, senzație care ba te părăsește, ba te
copleșește pe măsură ce te scufunzi în apa atât de înșelător transparentă
uneori, atât de amăgitor tulburată a acestui râu de metafore și trăiri dezvăluite
nouă cu o sinceritate inocentă dar nu și inconștientă, în urma disecției realității înfăptuite de
acest Rembrandt al cuvintelor – Adrian Lesenciuc.
Odată depășită acea linie imaginară care desparte
cele două orizonturi, cel de dincoace
și cel de dincolo, începe deloc
ușoara încercare de descifrare a universului ce se dezvăluie ipostazelor lirice
ale poetului, de la cea de copil, până la aceea a îndrăgostitului care se lasă
de-compus și re-compus de dragoste . De fapt, a încerca să te orientezi de-a
lungul călătoriei pe malul acestui poem-fluviu sau să curgi o dată cu el, e la
fel de dificil ca încercarea de a recunoaște și de a proteja organele interne
ale poeziei când cuțitul tău are curajul și curiozitatea să spintece trupul
poeziei care uneori coincide chiar cu trupul tău și te regăsești, iată, în
ipostaza lui Iona, conștient că ai greșit și că totul era invers. Tocmai de aceea poetul simte nevoia celor două iubite, iubita-vie și iubita-moartă care să-l completeze sau dimpotrivă să-l ucidă și
apoi să-l învie făcându-l nemuritor.
Citind textul, ne întâmpină mai multe ipostaze ale
eului liric, toate ascunse sub o unică mască
dar suprapunerea nu e perfectă deoarece din când în când, ele scot la
iveală câte un semn al existenței lor. (De altfel, masca este un motiv recurent
în volum).De pildă , cel care-i dăruiește iubitei
vii, cavoul (ciudat dar , pe care nu orice iubită îl poate aprecia), ca un
Bacovia reîncarnat în secolul XXI, păstrează reminiscențe ale copilului de
odinioară care a trasat primul linia imaginară dintre dincoace și dincolo.Insist
asupra acestei demarcații deoarece această linie imaginară atrage discursul
liric și îl ordonează în funcție de cei doi termeni, dincoace și dincolo cărora
li se asociază motive ca iubita vie,
iubita moartă, apa, visul, păcatul, minotaurul, unicornul, oglinda, și mai
ales, supratema acestui volum, moartea,
insinuându-se în cele mai neobișnuite și șocante metafore, toate constituind
biruințe ale cuvântului împotriva ei:”m-am trezit cu moartea tremurând udă de
rouă |în cămașă descheiată”,”drumul era mărginit de pisici întinse moarte”,
”muream înalt ca umbra unei praștii”, ”moartea zâmbea|agățată de părul de pe
piept”,moartea a născut un minotaur”, ”moartea gravidă apăruse în ziare”, „titrarea
era într-o limbă moartă”, etc.
Călătoria de-a lungul acelei linii imaginare este de
fapt pretextul pentru a marca precum niște semne distinctive pentru o eventuală
și imposibilă refacere a traseului în timp, motivele de care aminteam mai sus.
Acest traseu sinuos, dificil, misterios dar incitant este refăcut din
perspectiva exploratorului, a copilului,
a îndrăgostitului, în ultimă instanță, a creatorului care se arată permanent nemulțumit de varianta lirică a
călătoriei sale, de aventurile existențiale consemnate minuțios:”atunci
mi-a cerut mâna iubita moartă |mâna mea
a trecut și am vrut să mă doară|peste linia desenată de mine” sau ”muream înalt
ca umbra unei praștii|nimic din ce-mi zăcea cuvânt nu îndrăzneam|mă dezbrăcasem
de avut și neam|pândeam trezirea orbului și măștii|un fald pe ridul nopții
îndreptam|”. În această călătorie care ar putea la fel de bine considerată în
afara eului sau în interiorul eului, un Orfeu cu două misiuni, des-coperirea
realului și re-descoperirea sinelui, cele două iubie, sunt cele două ipostaze
ale lui Euridice care, invers decât în opera lui Ovidiu, îl călăuzesc pe poet
ajutându-l sau, dimpotrivă, blocându-i accesul la absolutul vizat de acesta.
Adevărul ni se revelează în versuri ca acestea: ”am întins mâna de carne prin
liniștea textului|făcându-l ghemotoc și aruncându-l sub pleoapă.”Alteori, nemulțumirea se traduce
prin aruncarea umbrei poemului pe fereastră.(p.14) Da, această călătorie
simbolică este a artistului demiurg care
are puterea de a renunța la universul creat când el nu se ridică la înălțimea
așteptărilor sale.Îmbătat cu iluzia orașului, poetul își reia scufundarea în
propriul univers liric pe care nu l-a abandonat total și ne dezvăluie fragmente
ale acestui univers debordând de
simboluri culturale: minotaurul, Picasso, Marquez, Monparnasse. Jung, Freud,
Dali. Că suntem martori la nașterea unui nou univers, ne vin în ajutor și ale
dovezi:”am întâlnit un copil(...)|și i-am construit un castel|al iluziilor din
celulele| în formă de conuri și bastonașe.”Dacă Eminescu se întreba unde va
găsi cuvântul ce exprimă adevărul, se pare că Adrian Lesenciuc îl caută în
lumea lui dincolo:”cu iubita moartă
îmbrățișându-mă recitam din poemul|palimpsest”.Din această întâlnire se naște
poemul dar sacrificiul nu s-a încheiat: poetul se dă pe sine însuși, vorba lui
Alecsandri, ca pradă și trofeu, acestea fiind, în opinia mea, versurile care
oferă decriptarea demersului poetului :
”foile se răsfiră mâna mea e dintr-o
dată|mâna lui Venus pipăind oglinda paginilor|îmi privesc chipul, trupul
secționat în|structuri funcționale de
sine stătătoare|linia vieții curbată afund peste care|mi se-mpachetează trupul
cuminte spre păstrare”.Memorabil
este și acest vers:”printre pagini un cimitir|îngenunchiații ochi aprind
lumină|și cerc cu cerc se strânge-n juru-i ceasul|un fluviu gâlgâie|povara
zborului brăzdează|alai în pași afunzi|o insulă ce arde|sâmbetei”. Reapare
iubita vie ”scormonind cenușa paginilor arse”, singura comunicare posibilă
fiind aceea cu iubita moartă care a reușit să-l atragă definitiv în castelul iluziilor în timp ce iubita vie
încearcă zadarnic să comunice cu cel care ”și-a tras noaptea peste ochi”.Se
pare că e vorba aici de o moarte inițiatică deoarece urmează o renaștere a eului poetic datorată
iubitei vii : ca o altă fată a Împăratului Roșu, având însușiri de mare
farmazoană,:”iubita vie , ca o altă fată a Împăratului Roșu, având însușiri de mare
farmazoană, „era doar pescarul dimineților|a coborât din lotcă și a aruncat
soarele|printre măruntaiele-mi desfăcute|nicicând mai potrivnică împletitură ca
jocul copiilor|în coama de neuroni țărâna mea prindea formă| de om și iubita
vie îmi frământa aluatul.”Dar viața și moartea simbolizate de cele două iubite
îl revendică deopotrivă chiar și când călătoria existențială se oprește într-un
spital (să nu pierdem din vedere că ne aflăm în acel castel al iluziilor în
care totul este posibil și iubita moartă, iată îl urmărește și aici, nedorind să-l
recedeze vieții).Așadar are loc o destrupare” și poetul a devenit cel care își
încrețește ”obrazul de ciupercă sângerând” consemnând faptul că ”iubita vie
mi-a născut copilul”.Da, iubitei vii îi aparține victoria , o victorie
trec[toare raportat[ la eternitatea morții și a operei de artă, în timp ce
poetul rămâne alături de iubita moartă îngropat pe veci în poem.Coliba de
sânge i-a oferit o protecție efemeră,
de aceea a fost o jertfă necesară tocmai pentru ca să poată ”foșnetul
privighetorii” să contemple ”noaptea în pagini”.
Pot spune că lectura acestui volum este o provocare
care merită făcută și că sensurile textului sunt mult mai numeroase decât mi
s-au dezvăluit mie.
MARIA POSTU
